Vineri, 3 noiembrie, ora 17.30, la Librăria „Orest Tafrali” (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Corp A), Mihai Zamfir va dialoga cu Antonio Patraş, pornind de la cel de-al doilea volum din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, recent apărut la Editura Polirom, în curînd şi în ediţie digitală.

Studenții participanți la eveniment au șansa de a primi un exemplar gratuit.

Al doilea şi ultimul volum din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române încheie analiza literaturii române omologate valoric, în special a aceleia din perioada interbelică. Metodologia a rămas aceeaşi ca în primul volum – o istorie stilistică a principalelor opere literare româneşti, cu accent special asupra capodoperelor, tot mai numeroase în intervalul dintre cele două războaie.

Perioada interbelică românească, ce cuprinde doar un sfert de secol (1919-1944), este privită drept perioada de vârf a literaturii noastre. Prelungită şi după anul 1944 prin ceea ce ulterior s-a numit „generaţia pierdută”, literatura interbelică şi-a pus decisiv amprenta asupra multor scriitori semnificativi afirmaţi în anii dictaturii comuniste. În acest al doilea volum, greutatea specifică a Interbelicului se observă prin numărul autorilor trataţi monografic: el se ridică la 24 (pentru un interval de numai 25 de ani), în timp ce perioada de aproximativ două secole şi jumătate tratată în volumul I (1673-1918) prilejuieşte reţinerea a 42 de nume. Proporţia rămâne elocventă în sine.

Cele două volume ale Scurtei istorii urmăresc realizarea unei panorame a literaturii române reduse la esenţial, înfăţişată sub forma unui text accesibil şi lizibil el însuşi în regim de proză literară. Un compendiu universal fixând literatura noastră în ansamblul literaturii europene, punând la dispoziţia celor interesaţi specificul principalilor scriitori români şi apreciind valoarea lor la o scară ideală. Prin urmare, un manual de bază care să formuleze perspective contemporane asupra întregii noastre literaturi, aşa cum se schiţează ea la începutul secolului XXI. Şi, poate, mult după aceea.

Mihai Zamfir este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată. A debutat în 1962, la 21 de ani. În perioada 1966-1967 urmează un stagiu de specializare în Franţa, la Universitatea din Nisa, sub îndrumarea profesorului Pierre Guiraud. În 1970 devine doctor în Litere cu teza Proza poetică românească în secolul al XIX-lea (coordonată de Şerban Cioculescu). Un timp este profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975). În 1975 înfiinţează secţia de limba şi literatura portugheză de la Universitatea Bucureşti. În perioada 1970-1972 este consilier în Ministerul Învăţământului. După Revoluţia din decembrie 1989, în perioada 1990-1993 deţine funcţia de subsecretar de stat în Ministerul Educaţiei şi Cercetării. În perioada noiembrie 1997 – mai 2001 este Ambasador al României în Portugalia. Între 2007 şi 2012 este Ambasador al României în Brazilia. A publicat numeroase sinteze de specialitate: Proza poetică românească în secolul XIX, 1971; Introducere în opera lui Al. Macedonski, 1972; Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, 1976; Poemul românesc în proză, 1981; Formele liricii portugheze, 1985; Cealaltă faţă a prozei, 1988; Din secolul romantic, 1989;  Discursul anilor ’90, 1997; Jurnal indirect I, 2002; Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, volumul I (2011; 2012). Mihai Zamfir este şi autorul romanelor: Poveste de iarnă, 1987; Acasă, 1992, 2004; Educaţie târzie, două volume, 1998-1999;  Fetiţa, 2003; Se înnoptează. Se lasă ceaţă, 2006.