Dr.arh. Mihai Driscu

În ce măsură arhitectura este un act de cultură, este pentru mulți o necunoscută; rolul ei de ultimă (sau primă) dintre artele cu muze la activ nu înseamnă decât un integrator – fapt: este singura artă care împleteşte valenţele artelor plastic – spaţiale, este “muzica îngheţată” şi cuvânt implicit, bazându-se în acelaşi timp pe tot ce înseamnă ştiinţe constructive şi tehnologii. Într-un cuvânt, arhitectura este expresia şi sinteza evidentă a nivelului civilizaţiei într-un punct spaţial şi temporal, ceea ce constituie în aceeaşi măsură punctul ei forte, dar şi imanenta slăbiciune.

Situarea noastră în centrul de greutate, geografic cel puțin, al Europei, ar fi trebuit să se constituie într-o sinteza desăvârşită a valorilor sale spaţiale reflectate în arhitectură, între nordul fabulos – romantic, sudul raţionalist, dar plin de imaginație, vestul pragmatic şi estul spiritual. Toate şi-au găsit, din păcate, expresie în arhitectură arareori; două exemple se impun de la sine în discuția noastră, cel al arhitecturii vernaculare, de o sinteză – calitate – integrare identică oricărei arhitecturi populare – similare din lume, care a funcţionat până în epoca modernă şi cel datorat unor personalităţi istorice cultural-civilizatoare. În ceea ce priveşte oraşul nostru, personalitatea care a îmbinat influenţele culturale europene ale epocii în opere memorabile este Vasile Lupu.

Două capodopere – sinteze ale artei europene, influența arhitecturii orientale în cazul bisericii Trei Ierarhi şi arhitecturii occidentului în cazul Goliei, constituie şi azi expresii artistic – originale ale arhitecturii moldoveneşti, componente fundamentale ale culturii naţionale, în aceeaşi măsură în care Brâncoveanu realiza o sinteză originală a tradiţiei arhitecturii românești în ctitoriile sale.

Originalitatea şi seducţia pe care o exercită, fără îndoială, orașul Iaşi faţă de vizitatorii săi se datorează în principal, în opinia mea, amplasării benefice pe multiplele coline şi imaginii de oraş-grădină, datorat mai ales caselor amplasate izolat şi mai puţin parcurilor, şi puţine şi reduse ca întindere. Prezenţa celei mai vechi grădini botanice şi parcul Copou sunt fericite excepţii.

Simplificând, în puţinele perioade de prosperitate, exemplele bune de arhitectură sunt în număr relative mic, orașul Iaşi pierzând rolul de capitală : Fundaţia regelui Carol, câteva clădiri neo-româneşti sau modern-interbelice sporesc farmecul orașului, dar rămân izolate în contextual deja constituit.

Unul din simbolurile evidente ale oraşului, Palatul Culturii, un curios şi târziu rezultat al arhitecturii eclectice de secol al XIX-lea, a avut şi are o istorie dramatică marcată de perioada războiului, de fonduri insuficiente și corupţie. În plin proces de restaurare, faptul că învelitoarea este înlocuită cu tabla din zinc curat şi nu patinat din fabrică, (procedeu de accelerare a oxidării, pentru beneficiari care nu au răbdare), a suscitat numeroase reacţii vehemente (chiar dacă slab avizate) din partea ieşenilor, arătând astfel că le pasă ce se întâmplă cu oraşul lor. Poate fi punctul de plecare a a unui vital dialog continuu, întru devenirea acestui loc special pentru toți românii.

În toate perioadele modernităţii până în contemporan orașul Iaşi a avut o pleiadă de foarte buni şi profesionişti arhitecţi; din păcate la fel, sau poate chiar mai puțin cunoscuţi decât ceilalţi artişti ai urbei.

În ce măsură arhitectura ieşeană reprezintă cultura urbei este un subiect deschis şi nu cere un răspuns punctual, ci mai degrabă o profitabilă dezbatere. Cert este că această implicare a fenomenului arhitectural în cultura ieşeană este strâns legată de rolul şcolii de arhitectură ieşene, de prestaţia arhitecţilor ca breaslă şi mai ales de nivelul de civilizaţie al nostru, al tuturor.