de Oltiţa Cîntec

Despre Iaşul cultural se poate vorbi în mai multe moduri (romantic elogiator, tributar patriotismului local, cronologic-istoric etc.), cel mai util acum fiind cel critic. Critic constructiv, fireşte, căci abordările de alt tip nu folosesc în acest moment şi în acest context. Momentul şi contextul se referă la tentativa urbei de a candida la titlul de capitală culturală europeană, dacă România va cîştiga dreptul de a avea un oraş în onoranta reţea, în anul 2020. Parlamentarii europeni sunt pe cale să finalizeze noul set de criterii evaluatoare pentru ca programul să recîştige potenţial, să se acordeze cu noile realităţi continentale. Capitalele culturale europene au fost organizate începînd cu anul 1985, la iniţiativa Consiliului de Miniştri ai Culturii din Comunitatea Europeană şi, din 2007, ele asociază un oraş din Europa occidentală cu unul ori două din ţările central şi est-europene. România a fost, prin Sibiu, prima care a participat la o asociere de acest tip. Bulgaria, partenerul nostru de aderare la UE, este programată pentru 2017. Procedura de nominalizare urma principiul rotaţiei: fiecare ţară membră a Uniunii Europene putea propune una sau mai multe capitale culturale în anul stabilit pentru fiecare în parte, pe rînd.  Nominalizările erau examinate de un juriu independent, format din experţi în domeniu: doi membri nominalizaţi de Parlamentul European, doi numiţi de Consiliul Europei, doi reprezentanţi ai Comisiei Europene şi un membru nominalizat de Comitetul Regiunilor. Dorind să aducă la zi procedura, administratorii UE au lansat, anul trecut, un foarte larg sondaj de opinii în mediile de specialitate, ale cărui concluzii vor fi făcute publice în următoarea perioadă. Odată cu noile criterii de eligibilitate şi formalităţile de îndeplinit.

Revenind la Iaşul nostru cultural, cred că el se află în situaţia unui copil de familie foarte bună, care nu se ridică la aşteptările impuse de blazon. În loc să îl mobilizeze, să-i dea aripi, tradiţia şi efigia îl împovărează. Ignoră faptul că expectanţele prezentului nu ţin de continuitatea pe o linie tradiţionalistă, aşa încît Iaşul trebuie să se reinventeze, să devină el însuşi într-un nou peisaj cultural. Ieşenii privesc mai ales spre trecut, îl glorifică, justificat, căci Iaşul apare în volumele de istorie a României adesea şi la loc de frunte. Numai că perspectiva justă este aceea îndreptată spre viitor, iar strădaniile spre asta ar trebui să se orienteze. E necesară o schimbare cu 180 de grade a unghiului de a privi lucrurile. Specialişti în management cultural ar trebui solicitaţi să identifice o portretizare viabilă a profilului metropolei noastre, alcătuită din dimensiuni revelatoare pentru fiecare domeniu important al creaţiei, care să o individualizeze în peisajul naţional şi european. De pildă, o labelizare ar putea exploata poziţionarea geografică la marginile UE, Iaşul fiind ”cea mai estică metropolă continentală”.

Autorităţile româneşti şi cele locale odată cu ele consideră cultura un consumator de resurse financiare şi nu un generator. Fireşte, spiritualitatea generează alt soi de bunuri decît cele materiale, specifice, dar industriile creative, de pildă, sînt un exemplu mai mult decît elocvent că, atunci cînd este gestionată eficient, cultura aduce prosperitate. Din păcate, la nivelul autorităţilor locale nu se întrevede o privire de perspectivă, nici măcar una pe termen scurt ori mediu. Cîteva direcţii conturate limpede şi finanţate de la bugetul local prioritar ar imprima un curs coerent unor iniţiative instituţionale care rămîn totuşi gesturi individuale izolate. Factorul politic este mai degrabă interesat de oamenii de cultură şi de evenimente doar din perspectiva unui capital electoral şi de creare a unui anturaj de susţinători necondiţionat ale căror fotografii să apară în ziare sub rîndurile “şi eu sprijin candidatura lui…”.

Viziunea proaspătă, modernă, consonantă cu spiritul european se întrevede numai în cîteva proiecte ieşene. Dinamismul, îndrăzneala, inovaţia ar trebui încurajate şi extinse, la fel iniţiativele independente, deocamdată cvasiinexistente. Proiecte de anvergură internaţională, consistente, cu continuitate, promovate profesionist ar indica mai apăsat locul unde se află Iaşul pe harta Europei. Apropo de promovare, personal caut de ani de zile un ghid practic, turistic, în limbi de circulaţie, aşa cum au toate marile oraşe ale lumii, din care un călător rătăcit pe aici să poată afla care sînt atracţiile zonei. Or să le afle chiar de la Paris, cumpărînd ghidul dintr-o librărie de pe Champs Elysee! Absenţa turismului cultural, care, o susţin cu argumente solide specialiştii, e o modalitate foarte bună de dezvoltare pentru comunităţile aflate în tranziţie, e şi el în stadiu embrionar. Potenţial există, trebuie doar valorificat, iar asta nu se poate face de azi pe mîine. Deocamdată, nu există nici indicatoare vizibile, în română şi limbi străine, care să orienteze spre locurile importante ale Iaşului ori surse de informare publică în legătură cu un obiectiv sau altul. Să dau un exemplu. La jumătatea secolului trecut, o mică localitate din Ontario-Canada aflată în declin economic, a cărei şansă a fost să poarte, datorită emigranţilor britanici, numele Stratford, a ilustrat cum un Festival Shakespeare poate fi motor al regenerării urbane. Un jurnalist născut acolo, Tom Patterson, a avut ideea ca, din iunie pînă în noiembrie, în Stratfordul canadian să se desfăşoare un eveniment teatral care să atragă public şi investiţii, întreprinderea ajungînd un model de turism cultural de succes. Folosindu-l pe Shakespeare ca fundament al acestui proiect, manifestarea a devenit sinonimul teatrului clasic de calitate din partea de Nord a continentului nord-american. Prima ediţie, în 1953, s-a desfăşurat pe o scenă din lemn acoperită cu o foaie de cort, numită Festival Theatre. Întreprinderea a continuat, s-a dezvoltat, astfel încît în scurt timp a fost nevoie de patru locaţii stabile pentru a putea găzdui trupele şi spectatorii: Festival Theatre, Avon Theatre (cu 1000 de locuri), Tom Patterson Theatre (500 de locuri) şi Studio Theatre (260 de locuri, inaugurat în 2002, la a 50-a aniversare a Festivalului). Misiunea festivalului e “să dăm viaţă teatrului clasic şi contemporan pentru o audienţă cît mai largă”, de aceea toate sălile beneficiază de sistem de traducere la cască, sistem Braille şi acces pentru persoanele cu dizabilităţi. Partea de spectacole este completată cu aceea de “noi texte”, de training pentru artişti şi o arhivă impresionantă deschisă cercetătorilor. Ideea lui Tom Patterson în timp s-a instituţionalizat, devenind un trust care îi face marketing lui Shakespeare, atrăgînd public din toată lumea. Exemple de acest fel sînt foarte multe, întrucît turismul cultural se individualizează ca un serviciu complex, prin intermediul căruia se valorifică moştenirea patrimonială din perspectiva dezvoltării economice. Turismul cultural e o mică industrie care implică deopotrivă specialişti din cultură, operatori din turism, autorităţi locale, politicieni. Practic, e rezultatul conjugării eforturilor acestei reţele în beneficiul tuturor partenerilor, pentru sporirea vizibilităţii culturale şi prosperităţii zonei. Boom-ul din ultimele decenii al acestuia se explică prin mai mulţi factori. Turismul cultural devine o motivaţie puternică în favoarea conservării şi pentru punerea în valoare a patrimoniului existent într-o manieră care să atragă un spor de vizitatori şi care să conducă la dezvoltarea economică. Revigorarea economică  a Iaşului ar putea fi amorsată de creşterea acestui serviciu special.

Concluzia e că în oraşul nostru sînt atîtea lucruri de făcut încît soluţia care să aluvioneze energii ar fi să dăm un reset Iaşului cultural şi să ne apucăm de treabă.