de lect. univ. dr. Bogdan Creţu

Tema propusă este destul de largă și de greu de controlat într-un biet eseu sau articol. De ce ? Există lumini și umbre, există ambiții goale și demersuri serioase, există, în fine, persopnalități reale, de calibru șli mediocri care ocupă funcții din care atrag în mediocritate ceea ce s-ar putea păstra la un nivel onorabil.

Interesant este să vedem, mai întâi, ce înţelegem prin prea tocita sintagmă „Iaşul cultural”. Ce a fost sau ce este? Învârtindu-mă, uneori, în cercuri mai acătării, printre scriitori sau intelectuali de la care poţi avea pretenţii, tot aud aceeaşi placă, cu „Iaşul – capitala culturală a României”, reluată cu leneşă încăpăţânare. Ce mari lucruri se petrec în urbea noastră de o plasează chiar în avangarda culturii actuale? Câteva tot sunt: când spun Iași spun, mai întâi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Apoi editura Polirom. Cred că acestea sunt, de departe, cele mai cunoscute și mai de încredere „branduri” ale culturii ieșene.

Apoi, există oamenii. Știu că risc ca memoria să fie lacunară și să atrag asupră-mi tunete și fulgere din partea celor omiși, dar nimic nu se poate discuta serios fără a da nume. Trăiesc și mai ales scriu la Iași scriitori precum Emil Brumaru, Mariana Codruț, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, O. Nimigean, Radu Andriescu. Mircea Popovici, Constantin Acosmei, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Lucian Vasiliu și mulți, mulți alții. Te crede ieșeanul când îi pomenești? Dar de unde, lui să-i vorbeşti de Eminescu, de Creangă, de nu, măcar de Xenopol, de Topîrceanu, Sadoveanu, Ibrăileanu, Mihai Codreanu sau, treacă-meargă, de Ioanid Romanescu („Ne-a învăţat să scriem poezie, domnule!”). Nu i-as uita nici pe pocitori, dintre care Val Gheroghiu, dan Hatmanu, Liviu Suhar sunt desigur cei mai cunoscuți. În fine, mediul universitar și academic este, sunt convins, deținătorul unui potențial științific prestigios. Din păcate, cum nu mă pricep decât la științele umaniste, pot pmeni cercetători din această zonă. Avem critici și istorici literari, specialiști în diferite culturi precum Elvira Sorohan, Constantin Pricop, Florin Faifer, Remus Zăstroiu, Ion H. Ciubotaru, Petru Ursache, Andrei Hoișie, Ștefan Avădanei, Al. Călinescu, Livia Cotorcea, Traian Diaconescu, Alexandru Dobrescu, Codrin Liviu Cuțitaru, Lăcrămioara Petrescu, Dragoș Cojocaru, Leonte Ivanov, Antonio Patraș, Doris Mironescu, Valeriu P. Stancu, Claudia Tărnăuceanu, Gabriela Gavril, Emanuela Ilie, Șerban Axinte; filologi precum Eugen Munteanu, Mircea Ciubotaru, N.A. Ursu, Dragoș Moldovanu, Constantin Frâncu, Carmen Pamfil, Luminița Botoșineanu, Ana Maria Minuț, Ioan Milică; istorici precum Al. Zub, Ștefan S. Gorovei, Ioan Caproșu, Alexandru Florin Platon, Maria Magdalena Szekely, Petronel Zahariuc, Bogdan Petru Maleon. În fine, filosofi precum Ștefan Afloroaei, Teodor Dima, Valeriu Gherghel, Anton Adămuț, Nicu Gavriluță, Corneliu Bâlbă, George Bondor, Gerard Stan ș.a.m.d. Eu unul cred că această listă (lacunară! Alcătuită din numele celor pe are eu i-am frecventat și i-am citit mai aplicat) reprezintă cel mai bun argument că Iașul cultural există cu asupra de măsură și dincolo de tradiția care ne tot apasă mai curând decât ne stimulează. Că în Iași se face performanță în cercetare.

Există însă și o anumită patină de provincialism în Iașul nostru atât de cultural. Pe de o parte, ne fetișizăm trecutul plin de glorie; încercăm să-l prelungim până în prezentul nostru cel de toate zilele. Nu acceptăm că Junimea nu mai există, că spiritul „Convorbirilor literare” ale lui Titu Maiorescu nu mai e posibil, că Ion Creangă nu mai locuiește în Copou, că Eminescu nu mai adastă sub bătrânul tei. Pe de altă parte, manifestăm încă o anumită admirație oarbă, necondiționată, jumătate naivă, jumătate snoabă față de tot ce vine de la București. Să recunoaştem, atunci când în dulcele târg descinde câte un intelectual de la centru, cu vizibilitate şi prestigiu înalte, se creează mare forfotă. Aproape că m-am ruşinat când, cu destui ani în urmă, în Aula Universităţii, lumea se îmbulzea să vadă celebrul duet Pleşu-Liiceanu. Nimic mai îmbucurător decât atâta interes pentru cultură, doar că acolo venea caracuda, care, după cum s-a văzut în timpul discuţiilor, îi ştia pe cei doi de la televizor şi care, fireşte, nu înţelegea mare lucru din dialogul lor. Dar nici nu avea ieşeanul nostru cum să rateze ocazia unor autografe pe cartea care nu e deloc una de popularizare, cum o arată titlul (Despre îngeri) sau pe cel mai recent jurnal al filosofului și moralistului națiunii. Când o cucoană a mai dat glas, printre frisoane, unei emoţii pe care o împărtăşeau prea mulţi dintre cei din sală, comparându-i pe cei doi cu (îmi amintesc exact) „doi titani ai culturii”, mai precis cu Michelangelo şi Leonardo, totul mi s-a părut extrem de jenant. Am realizat atunci cât de provinciali suntem. La Iaşi rarele evenimente capătă dimensiuni care îi stânjenesc şi pe protagoniştii lor.

E adevărat, mai mult decât alte oraşe ale României, Iaşul are un patrimoniu cultural de excepţie. Am totuşi impresia că acesta nu este eficient valorificat; dacă la Sfânta Parascheva vin anual sute de mii de pelerini, sunt sigur că măcar la fel de mulţi ar putea bate la picior oraşul în căutarea unor vestigii culturale care au destulă faimă pentru a deveni profitabile. Dar pentru asta ar fi nevoie de un proiect isteţ şi de ceva mai mult interes al edililor. Numai că, se ştie, investiţiile în cultură nu aduc atâta capital electoral ca cele în sport.

În plus, la Iași există încă librării mari. Ceea ce este un semn cât se poate de îmbucurător. știu că nu stau pe roze, știu că e din ce în ce mai greu, dar de supraviețuit supraviețuiesc, într-o perioadă extrem de dificilă pentru tot omul. Iașul are potențial, asta e clar. Are trecut, are și viitor. Pentru că are prezent.