O întrebare pentru care nu aş fi avut un răspuns până de curând

Ce şi de ce ar trebui să citească un tânăr? Dacă aş fi primit o asemenea întrebare cu câteva luni în urmă sunt sigur că nu aş fi avut un răspuns la îndemână. Bibliotecile lumii sunt ticsite cu lucrări pe care le poţi considera, pe rând, capitale, fundamentale, importante sau doar interesante. Întotdeauna m-am gândit mai întâi ce să nu citesc şi adesea am fost bântuit de disperare atunci când îmi dădeam seama că îmi e imposibil să parcurg măcar ceea ce mi-am propus cu hotărâre. Şi ce anume să le recomanzi tinerilor? Ce ar trebui să citească cineva în tinereţe, ce ar putea să lase deoparte pentru vârstele ce vor veni? Un răspuns de bun simţ ar fi acela că oricine, la orice vârstă, va trebui să citească din orice scriere care îi trece prin mână într-o bibliotecă publică, măcar pentru a afla dacă merită să o citească până la capăt sau nu. Iar dacă exerciţiul acesta e făcut cu perseverenţă câteva luni bune la rând, oricine va găsi un răspuns mulţumitor fără să aibă nevoie de ajutorul nimănui. În locul unei recomandări de lectură e nimerit uneori să recomanzi lectura însăşi. Dar asta nu e tocmai ce ar aştepta cineva care îşi pune întrebarea de la care am pornit.

Întâmplarea face să fi descoperit de curând o carte care îmi permite să dau un răspuns mai precis. E vorba de o lucrare cu titlu de manifest, scrisă de un autor care a ajuns la venerabila vârstă de 94 de ani. Da, le recomand tinerilor cartea unui nonagenar. Dar nu pentru că vreau să fiu ironic, ci din motive foarte serioase. Titlul cărţii, “Indignaţi-vă”, le deconspiră întrucâtva. E vorba de un manifest politic scris de un contemporan ce are curajul, în numele unei experienţe de viaţă ce acoperă aproape un secol, să-i îndemne pe tineri să abandoneze indiferenţa. Iar curajul, pasiunea, angajamentul civic sunt lucrurile ce se potrivesc cel mai bine tinereţii. Opusculul semnat de Stéphane Hessel, o broşură de aproximativ treizeci de pagini, a devenit bestseller în Franţa la sfârşitul anului trecut. Ar fi fost greu să se întâmple altfel. Lucrarea este scurtă, combativă şi incriminează injustiţii sociale pe care multă lume le resimte astăzi din plin. În plus, îndemnul la indignare e sprijinit de autoritatea unui om ce a făcut parte din Rezistenţa franceză, a trecut prin lagărul de la Buchenwald şi a participat la redactarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

În realitate nu succesul cărţii în Franţa e uimitor, ci cât de multe ar putea spune cititorului român, cât de multe le spune tinerilor. E suficient să citez doar câteva fraze: “Trăim într-o inter-conectivitate cum n-a existat niciodată până acum. Dar în această lume există lucruri insuportabile. Pentru a le vedea, trebuie să priveşti cu atenţie, să cauţi. Le spun tinerilor: căutaţi puţin, veţi găsi. Cea mai dăunătoare dintre atitudini este indiferenţa, a spune «nu pot să fac nimic în legătură cu asta, mă descurc». Comportându-vă astfel, pierdeţi una dintre componentele esenţiale ale faptului de a fi uman. Una dintre componentele indispensabile: facultatea de a te indigna şi consecinţa ei, angajarea.”

Ce tânăr nu va fi entuziasmat de pasiunea cu care acest bătrân acuză felul în care ne-am obişnuit să ne abandonăm idealurile, permiţând ca valori civice şi politice esenţiale să fie uitate? Şi te vei întreba, spre exemplu, de ce drepturile sociale înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt considerate neesenţiale în condiţiile în care ele contribuie la păstrarea sau la cultivarea demnităţii umane? Dacă te indignează crimele de război şi crimele împotriva umanităţii comise în zonele aflate sub ocupaţie militară, cum poţi să rămâi impasibil la condiţiile sociale care îi fac pe mulţi să cadă din demnitatea umană, la ravagiile sărăciei, foametei sau ale ignoranţei? Cartea aceasta te convinge că cel mai grav risc este tocmai acela de a nu ne da seama că suntem în stare să devenim susţinătorii pasivi ai unui discurs antiumanist şi antiumanitar ce face din toate relele secolului al XXI-lea un fel de consecinţă firească a progresului istoric. Doar pierderea sensibilităţii faţă de nedreptăţile de orice fel, doar pasivitatea lipsită de ideal, de speranţă, este o ameninţare cu adevărat înspăimântătoare. E un mesaj care vine dintr-o altă epocă? Da, dar aparţine unui contemporan în sensul cel mai profund al cuvântului, şi tocmai de aceea e mai valoros.

De la această recomandare precisă cred că voi reuşi să ajung şi la o generalizare. Aş spune că este bine ca tinerii să citească lucrări scrise de cei aflaţi la vârsta senectuţii. Însă numai pe acelea ce au în vedere în mod direct subiectele şi problemele ce îi animă pe tineri. Mulţi autori, atunci când se apropie de sfârşitul vieţii, încep să scrie exact ca nişte oameni aflaţi în faţa unui sfârşit, eventual înaintea marii treceri către o altă lume. Tinerilor le voi sugera întotdeauna să citească mai întâi lucrările autorilor maturi, chiar în vârstă, dar cu spirit tânăr.

Ovidiu Gherasim-Proca este lector în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene al Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice.

  Indignez vous, Stephane Hessel