De Denisa Ilaşcu

Vineri, 25 ianuarie 2011, de la ora 10, exploratoarea româncă Uca Maria Marinescu a conferenţiat în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Uca Marinescu este prima femeie din lume ce a atins toţi cei patru poli, geografici şi magnetici. Tema conferinţei a fost „Dar al lumii capăt nu-i…”, cunoscuta călătoare vorbind despre experienţele adunate pe cele şapte continente vizitate. În Sala Paşilor Pierduţi poate fi admirată, pînă duminică, 27 ianuarie, şi o expoziţie de fotografie cuprinzînd instantanee făcute de Uca Marinescu în cea mai recentă călătorie în jurul lumii, încheiată în 2010.

Uca Marinescu şi-a început conferinţa vizibil emoţionată, specificînd că aceasta nu este prima vizită la Iaşi, dar nici una dintr-un şir lung de poposiri în capitala Moldovei. „Iaşul pentru mine a existat ca o valoare deosebită de cultură, de istorie. Nu ştiu cum de am tot amînat-o [vizita, n.r.], am pus-o deoparte, la fel cum am pus Tibetul, cum am pus Dobrogea românească, cum am pus Japonia”, a precizat exploratoarea. Ea a făcut o distincţie între călătorie şi expediţie, precizînd că, acum, călătoria s-a transformat într-un „turism feroce”, iar ceea ce a încercat să facă s-a îndepărtat de vizitarea unor locuri în care n-a mai fost – şi-a dorit să cunoască zone geografice extreme, viaţa oamenilor şi filozofia după care se ghidează aceştia.

Singura femeie din 11 exploratori

A urmat o relatare a experienţei arctice, Polurile fiind locurile spre care a a fost mereu atrasă. De altfel, Uca Marinescu a oferit şi o explicaţie ezoterică a acestui farmec: la un moment dat, un călugăr tibetan întîlnit pe drum i-a descris propria samsara, ciclul reîncarnărilor, dezvăluindu-i că într-una dintre vieţile anterioare a fost un pescăruş arctic. Călătoriile spre Poli, fie ei geografici sau magnetici, au fost foarte diferite, într-unele mergînd singură, în altele facînd parte din expediţii internaţionale. Polul Nord l-a atins într-o echipă de 11, zece bărbaţi şi ea, singura femeie, căreia ceilalţi i-au mulţumit la sfîrşit că le-a inăbuşit impulsul de a se plînge de greutatea drumului, vazînd-o cît e de tenace. Pregătire anterioară intensivă, şapte litri de lichide pe zi, dar şi momente însoţite de refrenul „nu mai pot, nu mai pot” au fost puncte-cheie ale expediţiei.

Exploratoarea şi-a continuat discursul cu ceea ce a ocupat cea mai mare parte a conferinţei – ultima călătorieîntreprinsă, acoperind doi ani (2009-2010) şi 24 de zone cu extreme geografice, unde a căutat şi a întîlnit enclave de oameni ce trăiesc la fel ca acum sute de ani. Uca Marinescu a avut ceva de spus despre fiecare ţară sau regiune în care a poposit, din postura de geolog, antropolog, botanist sau teolog amator, dar bine documentat şi pasionat.

„Tot ce au nevoie este lîngă ei”

În Insulele Galapagos a fost impresionată de caracterul endemic al florei şi faunei – iguane cu platoşă, păsări cu ciocul şi picioarele albastre, ba chiar şi o broască ţestoasă uriaşă contemporană cu Darwin. În Venezuela, a vizitat zona din preajma fluviului Orinoco. Triburile băştinaşe de aici i-au dezvăluit o altă interpretare a vieţii; oamenii „nu pun valoare pe bani, pentru că tot ce au nevoie este lîngă ei”, apelează la copacul-minune pentru a mînca, dar şi a se spăla pe mîini frecînd frunzele antiseptice între palme, se deplasează cu pirogi, trăiesc în colibe şi au ca animale de companie maimuţe îmblînzite.

Au urmat jungla amazoniană, simbol al sălbăticiei înconjurate de civilizaţie, dar şi Canalul Panama, la a cărui funcţionare contribuie întreaga populaţie din zona puternic industrializată. După trecerea prin Peninsula Yucatan din Mexic, leagăn al civilizaţiilor olmecă, mayaşă şi aztecă, exploratoarea a ţinut să ne liniştească – mayaşii au fost împinşi către Sud de cotropitori şi n-au mai apucat să finalizeze calendarul sfîrşit abrupt în 2012. Uca Marinescu a fost şi în America de Nord, dar nu pentru o mostră de civilizaţie capitalistă, ci pentru a vizita Marele Canion săpat de rîul Colorado, în SUA, şi Nord-Vestul Canadei, zonă aproape sălbatică unde trăiesc indienii Dena. Unul dintre ei i-a fost ghid şi i-a reamintit că „dependenţa omului faţă de natură înseamnă viaţă”. Omul avea o amuletă pe care o atingea de fiecare dată cînd vedea un animal, mulţumindu-i Marelui Spirit că i-a dat şansa să îl întîlnească şi să îl protejeze. În numele acestui crez, indienii Dena vînează un singur animal mare pe lună, suficient pentru hrana unei întregi familii.

Cea mai veche scriere şi vălul islamic

Următoarea destinaţie a fost Japonia, „unică din toate punctele de vedere – oamenii sînt deosebiţi, nu au copiat nimic”, păstrîndu-şi tradiţiile. Pe teritoriu nipon a văzut ceva impresionant pentru un pescăruş de gheaţă întrupat în om – straturi de zăpadă de 4-5 metri în zona muntoasă Hokkaido. În China a intrat în contact cu peste 25 de etnii. Într-unul dintre triburi, Domba se păstrează cea mai veche modalitate de scriere pictografică din lume, în care se predă inclusiv în şcoli. Călătorind prin Asia a trecut şi prin Cambogdia, unde a admirat vestigiile kmerilor, şi prin India, unde cea mai impresionantă a fost universitatea din Pune.

Armenia, Georgia şi Kazakhstan au o spiritualitate puternică, instrumente muzicale vechi, asemănătoare cu cele româneşti tradiţionale, mănăstiri cioplite în stîncă, dar şi petrol numai bun de exploatat. În Iran a fost sfătuită să nu meargă, din cauza pericolelor. Nu numai că a fost, dar a stat o lună, respectînd însă unele dintre tradiţii – „purtam voalul respectiv din respect pentru cei de-acolo; nu mai poartă nici ei tradiţionalul văl negru”. Înduioşător i s-a părut respectul pentru apă, căreia îi este dedicat şi un muzeu, într-o ţară în care două treimi din teritoriu sînt deşertice.
Spre finalul călătoriei în jurul lumii a ajuns pe Continentul Negru , în Kenya şi Madagascar. Din cauza colonialismului francez, Madagascarul nu mai este o oază de sălbăticie. Doar pe Coasta de Vest a insulei, Uca Marinescu i-a mai întîlnit pe malgaşi. „Restul au venit ca fluturii la o lampă spre Antananarive [capital Madagascarului, n.r.]”, a mărturisit cu tristeţe exploratoarea. Unul dintre vestigiile civilizaţiei pre-coloniale e sistemul neoficial de conducere – pe insulă sînt 11-12 coline, fiecare cu regele său. De multe ori palatele sînt doar nişte colibe cu zorzoane, iar puterea regilor este doar peste familia sa.

Roşia Montană – o „distrugere durabilă”

A urmat întoarcerea în România, unde popasurile au fost la Roşia Montană şi în Munţii Făgăraş, pentru că „şi România trebuia să fie în înconjurul lumii”. Uca Marinescu şi-a exprimat dezacordul ferm faţă de exploatarea Roşiei Montane. Parafrazînd sloganul investitorilor din zonă, exploratoarea a spus că nu avem de-a face cu o „dezvoltare durabilă”, ci cu o „distrugere durabilă”. Tipurile de civilizaţie care s-au perindat, a gîndului, a cuvîntului şi a credinţei au fost înlocuite de cea a banului.
După încheiera discursului, a urmat prezentarea unei selecţii din cele 6500 de fotografii ce au documentat expediţia. De asemenea, raspunzînd la întrebările din partea publicului, am aflat că multe dintre călătorii s-au realizat cu bani puţini, că, pe cele mai îndepărtate meleaguri, i s-a întîmplat să rămînă fără acte sau bilete, dar şi că a întîlnit mereu oameni care au scos-o din impas. Impas fie el şi sufletesc, precum cel de după moartea mamei, cînd s-a decis cu greu să plece în călătoria programată spre Polul Sud. Expediţia a fost o reuşită – a inaugurat o placă în memoria lui Racoviţă, dar a şi întîlnit un generos căpitan estonian de vas, care a tratat-o cu laude, un popas pe Insulele Cobălcescu şi muzică de Chopin răsărind din cabină.

  aventura, conferinta, explorator, personalitate, uaic, uca marinescu, universitatea alexandru ioan cuza