De Otilia Iosub

Instalatori, strungari, electricieni, tâmplari şi singurul sticlar stau ascunşi de studenţime într-o clădire dinn spatele Corpului A. Îmbrăcaţi în uniforme albastre, unii cu şepcile cu stemă purtate neglijent, aproape ştrengăreşte, îşi trec timpul în sălile mari, fiecare la bancul lui de lucru, şlefuind, răscolind după piese, tăind, sudând, ascuţind, lovind, topind sau lipind orice trebuie reparat sau inventat. Ei sunt oamenii buni la toate, meseriaşii universităţii.

Călătorie în jurul Pământului

Lui Viorel Strugariu numele i-a predestinat parcă meseria ce avea să-l ţină la universitate 30 de ani: e strungar şi cam tot ce a fost de inventat sau construit pe la Fizică sau Chimie are şi un strop din truda lui. Acum ia chiar parte la “facerea ozonului”. “Lucrez la o chestie de plexiglas pentru Facultatea de Chimie. Or să pună nişte lămpi de ultraviolete, într-o incintă cu vid şi nu ştiu ce gaz şi vor să facă ozon, ca cel din jurul Pămîntului. Iar pentru chestia asta nici nu a fost proiect, l-am făcut eu cum am ştiut şi a ieşit foarte bine. Profesorul se gândea să pună un specia­list să facă o schiţă, dar sunt sigur că i-aş fi găsit greşeli”, se laudă bărbatul cu faţa trasă. Motive de laudă mai are destule, cum ar fi o medalie de argint la un concurs de Inventică din Geneva şi repararea ceasului din podul universităţii. „La Biologie am făcut modelul unei platforme de colectat midii, iar la sport am făcut un dispozitiv ca o bicicletă pentru cei cu pareză la picior, ca să nu fie mişcarea făcută de altcineva ci chiar de ei, pentru că e una când îşi pune singur sistemul nervos în funcţiune”, spune bărbatul gesticulând şi exemplificând grupele de muşchi “puse în funcţiune” de aparat. Dacă în cazul aparatului a fost co-autor, repararea ceasului a fost o reuşită proprie, pentru care orgoliul de meseriaş i-ar fi pus la bătaie chiar locul de muncă.

“Dacă nu repar ceasul, plec din Universitate”

În urmă cu doi ani, ceasul cel mare, din podul universităţii, nu funcţiona trecând deja mai mult de 40 de ani peste mecanismele lui ruginite. Domnul Viorel s-a încăpăţânat însă să-i redea ticăitul bătrânului ceas cehoslovac: „Mă gândeam să îi spun rectorului de atunci, domnul Oprea, că dacă eu nu reuşesc să repar ceasul, plec din Universitate. Iar ceasul ăsta e unul tare mare, are mai bine de un metru în diametru, dar am reuşit, i-am făcut şi un mecanism de reglare şi merge foarte bine acum, se decalează doar cu un minut la două săptămâni, ceea ce pentru un ceas mecanic aşa de bătrân, e foarte bine. Sunt foarte mândru de el, de fiecare dată când trec prin faţa universităţii mă uit la el”.

Tot strungarul Strugariu e respon­sabil şi cu reparaţiile mărunte sau cât se poate de importante, cum ar fi cine ştie ce defecţiune de pe la centralele electrice care, altfel „ar scoate iarna studenţii în stradă”. Chiar dacă locuitorii atelierului au devenit oamenii buni la toate ai Universităţii, bărbatul crede că toată lumea are de câştigat: „Să puie pe altcineva să facă reparaţiile sau proiectele astea, i-ar costa o grămadă de bani. Că aici mai vine profesorul, mai cere o modificare şi se rezolvă, dar să le facă altcineva, la fiecare modificare, alţi bani, altă distracţie”.

Suflătorul de vise

Tot la reparaţii, invenţii şi modi­ficări este expert şi Romică, singurul sticlar din Iaşi. „Biroul” lui pare o combinaţie ciudată între un laborator de chimie şi un atelier de sticlărie.

O masă de lucru cu zeci de eprubete şi coloane gradate de sticlă, dăltiţe şi o flacără de câteva sute de grade ţâşnind dintr-un tub, un cuptor, un instrument de verificare a tensiunilor din sticlă şi o masă a olarului sunt arsenalul bărbatului plinuţ, un pic ştirb de la anii de suflat în sticlă. Ventilatorul care îl scapă de gazele toxice de la experimentele chi­mice huruie în surdină şi flacăra galbenă suflă în gol, până când meşterul pune la topit încă un fir de sticlă. „Eu lucrez cu Biologia, Chimia, Geografia. Repar sticlăria de laborator, eprubete şi construiesc altele noi, care nu sunt în comerţ, după ideile domnilor profesori. Ce visează ei noaptea vin apoi la mine şi se rezolvă.

Tot ce nu e în comerţ, fac aici eu. {i instalaţiile de prin laboratoare şi ce se mai strică, ce mai au nevoie pentru proiecte şi experimente”, explică aprins bărbatul arătând o piesă „unicat”, un tub gradat cu mai multe braţe. „Eprubetele sunt floare la ureche pe lângă astea, iar capilare, subţiri cât părul, fac şi câteva sute pe zi. Sticlăria e foarte scumpă, un tub din ăsta poate să coste şi peste o sută de euro, iar astea se strică uşor, se sparg. Eu îl mai scurtez, îi refac marginile, mai lipesc un picior, şi tot se mai poate folosi. E scumpă şi se sparge uşor, cred că de asta sunt şi eu aicea”, meditează bărbatul aplecat cu grijă deasupra flăcării.

“Trebuie să fiu un pic plecat cu sorcova”

Singurul sticlar din Iaşi, Romică nu se ocupă doar de lucrurile didactice, serioase. Când are timp sau o dispoziţie mai “specială”, bărbatul topeşte sticla colorată şi o preschimbă din cioburi de scrumiere sau sticle de bere în flori, căţei şi cai, crocodili sau copaci. Din câteva ramuri răsucite de sticlă maro şi-a scris numele pus drept bibelou pe o etajeră. “Am un raft acasă, într-o vi­trină, numai cu jucărele din astea pe care le fac când sunt aşa, în etapa aia de construire, trebuie să fiu un pic plecat cu sorcova. Mai fac şi mărţişoare, floricele, palmieri, dar le dau cadou, că nu merită la vânzare. Mai vin şi colege să le repar un picior la un pahar sau o vază spartă”, spune bărbatul în timp ce topeşte sticlă galbenă pentru petalele unei flori.

Cât timp “laleaua” se răceşte, Romică mai dă un tur de atelier, amintindu-şi de vremea când toată camera era a lui. Acum o împarte cu un coleg, meşter cu aparatele de sudură, “care lucrează mai des cu Fizica”. În încăperea de alături, cu ochelarii pe ochi, alţi doi bărbaţi în albastru lucrează la strung, iar într-o alta se buchiseşte cu migală la nişte piese mai mici. Alţi câţiva umblă pe coridoare şi, din când în când, uşa mare de la intrare se deschide.

Zgomotul de atelier se diluează în gălăgia străzii şi a studenţilor care forfotesc la intrarea în clădirea ţinută pe picioare de meşterii în halate albastre.

O sută de meşteri mari

Electricieni, zidari, lăcătuşi, strungari, frezori, sticlari, instalatori, sudori, fochişti, tâmplari şi geamgii, în total o sută de meseriaşi, ţin universitatea, clădirile administrative şi căminele în spate. “De asta suntem şi aşa de gârboviţi”, spune, mai în glumă mai în serios unul dintre ei. Ce-i drept, cel mai des îi observăm prin universitate, pe Copou sau prin cămine mergând grăbiţi, aplecaţi, poate cu o geantă de scule pe umăr. Bărbaţii în albastru găsesc leacul fiecărei defecţiuni, ţevi sparte, balamale sărite, bănci rupte sau centrale stricate şi, pe deasupra, meşteresc felurite invenţii pe la facultăţi.

Mulţi dintre ei au o vechime de peste 10 ani şi lucrează cu “dedicaţie”. “Au avut oferte să plece la firme care să îi plătească mult mai bine, dar au rămas la noi. Sunt oameni care vin şi la 1 noaptea, dacă este nevoie, cu taxiul plătit din banii lor. Nu există chemare la care să nu răspundă, nu a fost nici unul care să îmi spună că nu vine atunci când a fost o urgenţă sau ceva neprevăzut. Astă iarnă, de exemplu, la -20 de grade, lăsase cineva geamurile deschise într-o sală şi, de frig, au pocnit nişte calorifere. Ei bine, ei au venit, la miezul nopţii, în ajunul Crăciunului, ca să rezolve problema”, îi laudă ing. Dorina Prisecaru, şef birou coordonare ateliere.

Tot a ei a fost şi ideea uniformelor şi şepcilor albastre, pe lângă echipamentele de protecţie şi pantofii care “costă în jur de două milioane perechea, au talpa întărită şi vârful cu metal, în cazul în care le cade ceva pe picior”. “Eu i-am «moştenit» acum patru ani şi am observat şi o prejudecată în ceea ce îi priveşte, şi vizavi de muncitori în general. Dacă sunt muncitorii nu înseamnă neapărat că sunt oameni beţivi şi răi iar dacă noi îi respectăm ca oameni, şi ei o vor face. De aici poate şi loialitatea lor.

Şi pentru ei contează imaginea iar această uniformă creează o imagine frumoasă instituţiei şi personalului nostru. Iar ăsta e un lucru important pentru toţi aceşti oameni care ţin universitetea pe picioare”, a încheiat ing. Dorina Prisecaru.

  administrativ, electrician, iasi, portret, sticlar, strungar, uaic, Universitatatea „Alexandru Ioan Cuza”