“Nu regret că nu am rămas la Oxford”

Un interviu de Anamaria MOCANU

O echipă de cercetători de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (UAIC) a primit, în luna noiembrie 2009, premiul „Gheorghe Benga” din partea Universităţii de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţeganu din Cluj-Napoca. Distincţia a venit ca o recunoaştere a activităţii ştiinţifice a cercetătorilor ieşeni în domeniul ştiinţelor biomedicale. Prof. univ.dr. Tudor Luchian, prep. univ. drd. Loredana Mereuţă, dr. Alina Asandei şi drd. Aurelia Apetrei sunt patru cercetători care au demonstrat că şi în România, în ciuda condiţiilor vitrege, se poate face performanţă. Coordonatorul echipei, profesorul Luchian,a dezvăluit cît este de greu să îţi rea­lizezi un vis, atunci cînd cercetarea porneşte în două camere goale nevăruite, ascunse în curtea interioară a corpului A al universităţii.

„…aceste macromolecule au potenţial anticancerigen”

Alma Mater: Povestiţi-ne, vă rog, despre premiul Gheorghe Benga cîştigat de echipa dumneavoastră în 2009.

Tudor Luchian: Acest premiu, practic, a fost o încununare neaşteptată a muncii şi, mai ales, a rezultatelor muncii pe care am efectuat-o în acest laborator într-un interval de trei ani. Eu m-am întors din America în anul 2003, iar începînd din 2004-2005, am dezvoltat de la zero acest laborator, aşa cum arată el acum. Dezvoltarea s-a făcut avînd doar două cărămizi importante atunci. Prima cărămidă au fost oamenii. Am avut un singur om bun, care, ulterior,  a fost angajat ca şi preparator. Împreună am reuşit, prin eforturi extrem de mari, să accedem la bani pentru cercetare care au fost acordaţi în cadrul unor competiţii interne, în cadrul cărora se depuneau 1000 – 2000 de proiecte de cercetare şi erau finanţate 10 poate 15 %. Noi ne-am numărat printre norocoşi. Am reuşit să cîştigăm trei sau patru asemenea proiecte care ne-au permis să dotăm laboratorul. Am asigurat baza materială, am reuşit să realizăm un laborator la standarde internaţionale în acest domeniu de lucru. Apoi ne-am pus pe treabă, am încercat să facem ştiinţă de calitate. Atunci nu aveam în minte motivaţia obţinerii unui premiu. Noi vroaim să demonstrăm că putem face ceva chiar dacă sîntem extrem de puţini, şi că, în felul ăsta,  putem aduce aportul la blazonul naţional şi internaţional al universităţii Alexandru Ioan Cuza. Astăzi, pot aprecia că am reuşit chiar mai mult decît ne-am propus.

În ce a constat descoperirea pentru care aţi fost premiaţi?

Dosarul a constat în includera unor articole pe care noi le-am considerat cele mai importante. Cercetare porneşte de la următoarele premise: o componentă esenţială a oricărei fiinţe vii o constituie o clasă specifică de macromolecule biologice. Ele poartă denumirea de peptide antimicrobiene. Aşa cum le spune numele, aceste macromolecule joacă un rol esenţial în apărare oricărui organism viu împotriva microbilor, virusurilor şi chiar s-a demonstrat că aceste macromolecule au potenţial anticancerigen. Acesta este un cîmp ştiinţific extrem de fertil în ştiinţa internaţională. Noi ne-am adus un aport prin care am reuşit să înţelegem puţin mai mult mecanismele fizice, chimice şi biofizice prin care aceste macromolecule îşi exercită funcţia.

Au fost persoane interesate să preia ideea şi să o pună în practică?

Nu, din păcate nu. Din fercire, acest sistem funcţionează doar în străinătate. Din păcate, nu am găsit pînă acum, şi nu am primit propuneri prin care să putem găsi modalităţi, astfel încît să extindem aria de aplicabilitate sau de valabilitate a rezultatelor pe care noi

le-am obţinut din punct de vedere al cercetării fundamentale şi care ar putea fi aplicate. {i anume, să scoatem pe piaţă un nou medicament care să aibă şi potenţial anticancerigen.

De cînd există  laboratorul acesta, cît studenţi v-au trecut pragul?

Există aici o problemă. La facultăţile de ştiinţe exacte, numărul de studenţi este destul de mic. Puţini dintre aceştia au aptitudini şi au dedicaţie pentru ştiinţă. Mulţi dintre ei probabil că îşi doresc să profeseze în sfera educaţională ceea ce este formidabil, pentru că asta este prima misiune a Facultăţii de Fizică. O altă misiune, la fel de importantă şi acum prin prisma sistemului Bologna ea devine şi mai importantă, este cercetarea ştiinţifică.  Fără cercetare ştiintifică este extrem de greu să vorbim despre educaţie ştiinţifică de calitate. În orice stat civilizat, întotdeauna educaţia a fost secondată de cercetare. Profesori, conferenţiari, cei care predau studenţilor trebuie, la un moment dat, să poată să exprime aceste cunoştinţe şi prin prisma realizărilor personale. Cercetarea este indisolubilă de educaţie. Dintre acei studenţi puţini de la Facultatea de Fizică, există un număr mai mic de copii care sînt interesaţi să facă ştiinţă. Eu mă număr printre norocoşii care au avut şansa să aibă asemenea copii care au venit aici în laborator, au început aici o teză de doctorat, au terminat o teză de doctorat şi care au susţinut şi susţin existenţa acestui laborator.

Spuneaţi că în SUA, Europa şi Australia, educaţia este secondată de cercetare. Se întîmplă acelaşi lucru şi la noi?

Senzaţia mea, şi nu numai a mea, pentru că avem totuşi un raport ARACIS, avem un raport al comisiei prezidenţiale pentru educaţie  şi cer­cetare, nu întotdeauna acest lucru este adevărat, chiar dacă îl declarăm. Educaţia, cel puţin în ciclul doi şi trei de studii Bologna, trebuie să fie în mod indisolubil legată de cercetarea ştiinţifică. Cu alte cuvinte, dacă avem un profesor care predă la master, la doctorat, este absolut necesar ca acel profesor să poată să arate studenţilor un laborator pe care el l-a realizat sau un laborator realizat în colaborare cu alţi colegi, dar în care să poată să facă ştiinţă acei copii pe baza şi cu experienţa acelui profesor. Altfel, acei copii vor realiza ştiinţă numai bazîndu-se pe nişte cărţi şi pe nişte rezultate scrise de alţii.

Astfel şansa ca România să spere vreodată la vreun premiu, să zicem Nobel, este redusă foate mult.

Pepiniera ştiinţifică pe care o poate avea orice universitate care se gîndeşte să acceadă în top 500 sau care îşi propune să obţină un premiu Nobel se bazează extrem de mult pe munca în laboratoare de cercetare ştiinţifică. Mă refer,  în special, în cazul fizicii, al biofizicii, al ştiinţelor exacte. Este iluzoriu să ne imaginăm că vreodată vom reuşi să accedem într-un top 500 dacă nu înţelegem acest fapt simplu, respectiv că este o condiţie sine qua non pentru existenţa unei educaţii de calitate, existenţa unei activităţi ştiinţifice de calitate.

„Calea cea mai sigură spre dezastru: perceperea competiţiei într-un mod total deformat”

V-aţi format în străinătate, în universităţi din SUA, Australia, Europa. Acolo situaţia este similară, în sensul că profesorii trebuiau să lupte pentru a face cercetare sau este o practică naturală?

România are particularităţile sale şi aş spune mai mult nefericite decît fericite. Nu vreau să fiu înţeles greşit, există în România universităţi extrem de bune şi sînt mîndru să spun că UAIC este una din cele mai bune. Există în România colective foarte bune care s-au dezvoltat de la premize corecte, există facultăţi care s-au dezvoltat de la premize sustenabile corecte, în sensul că o facultate şi resursele unei facultăţi, umane sau materiale, nu reprezintă un tort, iar dacă cineva reuşeşte prin propriile rezultate să obţină, la un moment dat o feliuţă mai mare, în felul ăsta, pe cale de consecinţă rămâne mai puţin tort pentru ceilalţi. Din păcate, aceasta este realitatea cu care ne confruntăm în anumite facultăţi din România. Asta este calea cea mai sigură spre dezastru: perceperea competiţiei într-un mod total deformat. Competiţia trebuie să însemne că muncim, iar, pe baza rezultatelor noastre, trebuie să fim judecaţi. Nu am văzut nici unde o luptă bazată pe principii deformate în ceea ce priveşte accederea fie la fonduri, fie la întregirea colectivelor.

Presupun că şi acolo există competiţie, dar ce presupune?

Şi în acele locuri există nenumărate situaţii nefericite în care anumite colective pot intra în conflict,  însă niciodată, acele conflicte nu transced spre submininări personale.

Acolo, bătălia este între rezultate, între potenţialul pe care l-ai demonstrat şi cel de viitor. Din motivele astea, energiile lor sînt cana­lizate exclusiv spre a face calitate.

Ce le lipseşte cercetătorilor români să ajungă să facă performanţă?

O problemă o reprezintă într-adevăr finanţarea. După cum ştim, procentual, finanţarea este mult sub ceea ce au alte state din Europa, să nu mai vorbim de America. La noi, anul trecut a fost

0,25%, anul acesta, din informaţiile pe care le am, este de 0,35 %. Vorbim despre sume mici. O altă problemă o reprezintă criteriile pe care împărţim acei bani. Asta este problema cercetării din România. În sensul că banii, şi aşa puţini, trebuie acordaţi pe baza unor criterii europene în care numai competenţele, numai rezultatele de calitate, numai teme de interes trebuie să fie finanţate. Din nefericire, potrivit documentelor unor comisii şi organizaţii, la noi se întîmplă contrariul. Dar, cea mai mare problemă o reprezintă, aşa cum am mai spus, imaginea deformată pe care anumite colective le au despre maniera în care se pot dezvolta. Asta este o mare problemă de fond. Din cauza unor asemenea probleme, chiar dacă am avea bani sau principii corecte pe termen lung, avem şanse mai mari să pierdem.

„În urmă cu 20 de ani, rolul important şi poate primordial al unei asemenea facultăţi era să producă profesori”

Se spune adesea că facultăţile de ştiinţe exacte merg mai degrabă în pierdere pentru că nu atrag studenţi, iar rolul lor este pus la îndoială. Există o problemă reală în aceste domenii?

Afirmaţia asta trebuie înţeleasă prin prisma celui care o emite. Dacă vorbim de o persoană care îşi imaginează o facultate de ştiinţe exacte aşa cum era ea acum 20 – 30 de ani, are dreptate.

Sînt facultăţile acestea ca acum 20 de ani?

În urmă cu 20 de ani, rolul important şi poate primordial al unei asemenea facultăţi era să producă profesori. Dar  am evoluat. A evoluat societatea în ansamblul ei. În acest nou context, rolul esenţial al acestor facultăţi de ştiinţe exacte este cel de a produce ştiinţă de calitate, cunoştinţe noi, mecanisme prin care aceste cunoştinţe noi ştiinţifice se pot regăsi în bunăstarea socială a noastră. America, Israelul, Australia, Anglia aşa s-au de­zvoltat social. Nu a venit cineva din ceruri să le spună: aşa funcţionează acest telefon mobil. Acesta este rezultatul cercetării ştiinţifice care se desfăşoară mai ales în universităţi, mă refer la cercetare fundamentală. Cercetarea aplicativă se dezvoltă mai ales în companii. Asta înseamnă progres social. Trebuie să percepem drept social rolul acestor facultăţi de ştiinţe exacte, nu numai de a produce profesori, ci şi de a produce cunoştinţe, va­lori ştiinţifice, singurele ce ne pot oferi o viaţă mai bună.

Puteţi să îmi daţi un exemplu de astfel de rezultate practice ale cercetării în România?

Eu urmăresc în România mai ales ce se întîmplă din perspectiva cercetării fundamentale. Dar citeam că sînt studenţi care construiesc tot felul de roboţi, care fac tot felul de lucruri sau chiar la Antibiotice Iaşi, această companie de renume farmaceutic din România. S`nt grupuri care fac o ştiinţă aplicativă de foarte bună calitate. Din ce am citit, produsele făcute la Iaşi s`nt exportate agresiv în America, Europa de Vest. Deci există grupuri, puţine, dar care fac acest lucru.

Poate asta lipseşte cercetării aplicative de la noi, parteneriatul facultăţilor cu marile companii.

Sigur. Cred eu, o deficienţă a unei asemena colaborări o reprezintă, probabil, prezenţa excesivă a vanităţilor şi de o parte şi de alta.

De ce sînt atît de puţin cunoscute rezultatele cercetătoriloe în România? Sînt cercetătorii o castă?

O mare problemă este apetenţa mai puţin moderată a jurnaliştilor faţă de acest subiect. De altfel, există grupuri foarte bune de cercetători, inclusiv în universitatea noastră. Avem nevoie de oameni din media care să înţeleagă necesitatea mediatizării rezultatelor ştiinţifice. În acest fel, şi contributorii ar înţelege mai bine că este nevoie de cercetare.

Bun,  în România se face prea puţin jurnalism ştiinţific. Aţi fost în Texas, la universitatea din Queensland, Australia, Universitatea Karl- Franzens din Graz, Austria, v-a rămas ceva în suflet?

Cred, în principal, că a fost climatul de competiţie sănătos. Singura preocupare a celui care lucra era să producă ştiinţă. Asta mi-a rămas, relaxarea aparentă cu care se lucra.

În străinătate cine finanţează cercetarea?

Există două modalităţi. Una din modalităţi este finanţarea dată de universitate, de departamente. Acele universităţi au înţeles că, dacă nu au această componentă dezvoltată, nu pot să existe într-o competiţie corectă pe piaţa ştiinţifică şi pe piaţa studiilor universitare. Atunci, departamentele mari au încetăţenit această practică, prin care se alocă bani „dedicaţi” cercetării. Ceea ce se numeţe în America start-up-fund. Când un tânăr doctor urmează să devină asistent de profesor, face un mic material despre ce ar vrea să lucreze, pe care îl dă departamentului unde vrea să se angajeze. Acea universitate decide, printr-o echipă de evaluare, dacă are sau nu nevoie de acel om. Probleme de

le­g­islaţie, de finanţare nu permit deocamdată în România acest lucru. Dar la UAIC, domnul rector Işan a avut o iniţiativă prin înfiinţarea acestor departamente de cercetare. Există acum poziţii de cercetătorii în Universitate, finanţate exclusiv din banii instituţiei, ceea ce este un început formidabil.

Cealaltă sursă de finanţare care este?

Contractele cu diferite agenţii, cu armata, cu tot felul de instituţii.

“Nu regret că nu am rămas la Oxford!”

De unde această pasiune pentru  ştiinţă?

A fost ceva cu care m-am născut. Asta am simţit de când eram mic. La început, m-am angrenat în tot felul de navomodelisme, electronice, telegrafie. Îi sînt recunoscător mamei mele că mi-a înţeles pasiunile şi, mai ales, mi le-a alimentat.

Nu i-aţi distrus niciodată casa cu experimente?

Nu. Dar ea nu mi-a spus niciodată nu, atunci cînd îi solicitam să îmi dea voie să cumpăr nişte piese electronice care să îmi permită să fac un mic proiecţel acasă. Referitor la biofizică, asta a fost o şansă extraordinară care s-a întîmplat în ultimul an de facultate când îmi căutam drumul spre viitor. Îmi plăceau multe atunci, ca de altfel şi acum. Îmi plăceau astronomia, fizica teoretică şi îmi plăcea biofizica. Deci, ştiinţele acestea ale domeniilor de graniţă în care se pot folosi cunoştinţe dintr-un domeniu în altul şi din asta să scoatem ceva absolut formidabil. Atunci, a fost un context extrem de fericit. Este vorba de viziunea a doi profesori de la Facultatea de Fizică, şi anume domnul profesor Mircea Sanduloviciu şi domnul profesor Gheorghe Popa, actualul prorector, care l-au cooptat pe profesorul Petre Frangopol, de la Bucureşti. Aceşti oameni au înţeles că un mare plus al oricărei Facultăţi de Fizică `l reprezintă ştiinţele interdisciplinare. {i, astfel, a apărut secţia de biofizică. Era o tendinţă nouă în România în acea vreme, dar în Europa exista de zeci de ani.

O societate are nevoie de vizionari ca să se dezvolte…

Absolut. {i de oameni, care să ducă la o finalitate acele viziuni. Ulterior, secţia a fost completată cu secţia de fizică medicală. Am avut şansa să fiu angajat atunci.

În 1991…

Da. Am fost primul angajat al acestei secţii şi, ulterior, am rămas să mă dezvolt în acest domeniu. Oricum, au avut dreptate cei doi profesori pentru că aceste secţii au fost cele care au susţinut într-un mod substanţial existenţa Facultăţii de Fizică, prin prisma studenţilor. Deci, a fost o viziune extrem de bine percepută. Acum este cel mai important să menţinem această viziune şi să înţelegem ce vrem să facem. Dacă vrem să dezvoltăm aceste secţii sau vrem să ne oprim aici.

Regretaţi, în momentul de faţă, că nu aţi ales, aşa cum aţi avut şansa, să rămâneţi la Universitatea din Oxford?

Am mai spus că nu regret pentru că a fost alegerea mea şi a fost dorinţa mea. Nu regret că am reuşit, pornind de la zero, şi cu foarte puţină susţinere logistică şi materială. Sînt satisfăcut şi că am reuşit să punem o piatră de temelie în această facultate şi am făcut ceva care va rămâne şi după ce eu nu voi mai fi aici. Dar nu ştii niciodată ce îţi rezervă viitorul. Probabil, dacă peste o lună o să îmi mai puneţi această întrebare, vă voi da un răspuns complet diferit.

Dar dacă acum cineva v-ar oferi un loc de muncă la o universitate în străinătate, aţi pleca?

Nu, pentru că am de îndeplinit nişte promisiuni. Acum promisiunea mea este faţă de studenţii care trebuie să îşi termine doctoratul aici.

Prof.univ.dr. Tudor Luchian s-a născut la 26 februarie 1968, în Fălticeni, Suceava. În 1992, a absolvit Facultatea de Fizică. A urmat studiile doctorale la Universitatea Karl- Franzens din Graz, Austria. A făcut cercetare ştiinţifică în universităţi de prestigiu cum ar fi Oxford, Patras(Grecia), Szeged (Ungaria) sau Brisbane (Australia). După o călătorie ştiinţifică prin aceste laboratoare de cercetare din colţuri opuse ale lumii, s-a hotărît  că e timpul să se ocupe de laboratorul său. A publicat articole în reviste de ştiinţă din străinătate, iar anul trecut revista „Science Magazine” a publicat articolul „ In person: A Dream Lab in Romania!”, semnat de Tudor Luchian.

Articol preluat din Alma Mater, newsletter-ul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

  cercetare, fizica iasi, tudor luchian