Acum câteva zile, pe 7 iunie 2023, la Facultatea de Biologie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, într-o ambianță de vibrantă spiritualitate moderată de domnul Decan, Profesor dr. Marius Ștefan, colegii, colaboratorii, foștii doctoranzi, prietenii și familia au omagiat, apreciat și s-au bucurat de opera științifică, didactică, civică și managerială a Profesorului universitar emerit, dr. Ionel Andriescu, desfășurată pe parcursul a 72 de ani din cei 90 de ani de viață, din care s-a conturat o vocație creatoare originală și fecundă, inventivitate în aplicarea metodelor de explorare a biodiversității, curajul fundamentării unor noi direcții de cercetare a structurii și funcționării ecosistemelor și aspirația continuă spre libertate prin cunoaștere.

După evocările omagiale a trei colegi din aceeași specialitate, domnul Decan a avut amabilitatea de a mă invita și pe mine să exprim o alocuțiune.

Din perspectiva celor 70 de ani în care viața mea interferă cu a colegului și prietenului meu, Ionel Andriescu, animat de cea mai sănătoasă emoție umană pe care ți-o procură recunoștința și sub imboldul forței eliberatoare pe care William Arthur Ward o atribuie recunoștinței, citez: ”Să simți recunoștința și să nu o exprimi este ca și cum ai împacheta un cadou fărui să-l dăruiești niciodată”. Prin urmare, următoarele momente sintetizează confluența aspirațiilor noastre și întreaga mea recunoștință pe care i-o port profesorului.

L-am descoperit pe studentul din anul trei, Ionel Andriescu, încă din anul întâi de facultate, în 1953, în cadrul aplicațiilor de teren pe care le efectua cu cercul științific studențesc inițiat de el cu trei ani înainte, sub îndrumarea Profesorului dr. Mihai Constantineanu. Pentru mine a fost un adevărat miracol să fiu impresionat de curiozitatea științifică a lui Ionel, de pasiunea lui de identificare și conservare a insectelor și a altor nevertebrate, perseverența în alcătuirea colecțiilor și entuziasmul de a ne împărtăși și nouă emoția descoperirilor. Mai târziu mi-am dat seama că acestea erau atributele pe care Ramon y Cajal, părintele neuroștiințelor, le atribuie cercetătorului științific. După acest model de om și faptele lui am organizat și eu cercul de Hidrobiologie, coordonat de Profesorul dr. Gheorghe Hasan, anatomist al peștilor și Cercetător principal I dr. Ștefan Agrigoroaie, fiziolog. Unele rezultate ale cercurilor noastre studențești au fost promovate la Sesiunea Științifică Națională, oferindu-mi astfel șansa de a descoperi prima dată capitala țării, Bucureștiul. Acolo l-am cunoscut, ca membru în juriul sesiunii, pe marele hidrobiolog, academicianul Constantin Motaș, continuator al lui Emil Racoviță la Institutul de Biospeologie din București, care mi-a apreciat rezultatele și a încurajat continuarea cercetărilor. Grație aptitudinilor de cercetare manifestate în cadrul cercului studențesc de hidrobiologie, academicianul Petre Jitariu m-a selectat și încadrat cercetător științific la Stațiunea de Cercetări Biologice, Geologice și Geografice ”Stejarul” de la Pângărați, Neamț, pe care a fondat-o în 1956. Ulterior, profesorul Jitariu mi-a coordonat teza de doctorat în ecofiziologie. Recunoștință, Ionel Andriescu.

Următoarea revărsare către mine a mărinimiei și înțelepciunii lui Ionel a fost în 1969, când a organizat la rugămintea mea, la Stațiunea de Cercetări Marine ”Profesor dr. Ioan Borcea” de la Agigea al cărui director era, un curs de instruire teoretică și practică pentru utilizarea scafandrului autonom cu aer comprimat, sub îndrumarea Căpitanului locotenent Constantin Scarlat de la Muzeul Marinei din Constanța. Numai grație atestatului de scafandru autonom clasa a II-a obținut de mine și de tehnicianul electromecanic al echipei noastre, Constantin Mihai, am putut opera legal cu batiscaful de cercetări și lucrări subacvative L.S.1, omologat în 1968 de o comisie națională, și efectua primul program de cercetări subacvatice din România, ”10 zile în adânsurile Lacului Bicaz”. Ulterior, după brevetarea superioară la Școala de scafandri ”Delfinul belgian” din Gand, Belgia, în cadrul stagiului de opt luni la Universitatea regală din Gand, am organizat propria noastră școală de scufundare la Stațiunea Biologică Potoci, Neamț, a UAIC, unde au fost brevetați ulterior alți 62 acvanauți. Unii dintre aceștia au colaborat cu noi la cercetările subacvatice cu scafandrul autonom și batiscaful, deslușind comportamentul păstrăvului în captivitate, prin experimente de lungă durată. S-a realizat astfel și un record european de 36 de zile și nopți de lucru sub apă atins de Profesorul Liviu Miron și Constantin Mihai și neegalat până în prezent. Recunoștință, Ionel Andriescu.

O altă împrejurare în care Ionel și-a manifestat tăria de caracter, empatia, demnitatea și curajul unei decizii importante pentru activitatea noastră, a fost în 1971, când era director al Stațiunii ”Stejarul”. Era în luna februarie, când toate formalitățile pentru stagiul de bursă la Universitatea Regală din Belgia erau încheiate, când batiscaful L.S.1, ancorat de un ponton flotabil pe Lacul Bicaz, a fost avariat prin spargerea unui hublou în cursul unor manevre, astfel încât, inundat, s-a dus la flund. L-am informat pe Ionel despre această avarie care punea în pericol continuarea cercetărilor noastre, prezentându-i un plan de recuperare  a batiscafului și remediere a situației. Dacă ar fi informat autoritățile, s-au fi declanșat anchete complicate și de durată, astfel încât, plecarea mea cu bursă ar fi fost compromisă. El a păstrat discreția și ne-a încurajat, astfel încât după plecarea mea, urmând planul convenit, echipa de tehnicieni devotați a recuperat laboratorul și activitatea a revenit la normal. Recunoștință, Ionel Andriescu.

O influență majoră asupra mea a avut-o profesorul în domeniul aplicării în practică a rezultatelor ceretărilor. Aflându-mă, în 1974, la un curs de perfecționare asupra calității apei la Institutul Federal Elvețian de Știință și Tehnologie Acvatică Dübendorf, Zürich, în tumultul preocupărilor sale de combatere biologică a dăunătorilor, Ionel m-a rugat să contactez un colaborator elvețian pentru a prelua și a aduce în țară un dovleac infestat cu viespea Prospaltella perniciosi, utilizabilă în combaterea păduchelui de San Jose din livezi, pentru a adapta și aplica această biotehnologie și în țara noastră în scopul obținerii unor fructe ecologice, neexpuse la tratamente chimice. Am urmat și eu acest model de aplicare în practică a cercetărilor, experimentând biotehnologia creșterii intensive a păstrăvului în acvacultură, în ferma salmonicolă flotabilă pe Lacul Bicaz, brevetată ca invenție, care asigură și azi prezența păstrăvului de consum în magazine de specialitate din Iași și în alte orașe. Recunoștință, Ionel Andriescu.

Un alt scenariu în care Ionel a fost un model pentru mine, a fost organizarea, în perioada 1991-1996, a Campusului Internațional pentru Mediul Înconjurător la Stațiunea Biologică Potoci a UAIC și Universitatea Paris VII Denis Diderot, în cadrul unui acord bilateral între cele două universități. Partenerii francezi erau profesorii Annyck și Michel Petitjean, de la departamentul de mediu al Universității Paris VII, aceeași parteneri cu care Ionel organizase la Stațiunea de la Agigea a UAIC un campus asemănător. Și în cadrul campusului nostru, Ionel prezenta anual conferințe și organiza aplicații de teren cu studenții francezi și români implicați în program. Campusul a deschis șansa unor aplicații anuale în Franța pentru zeci de studenți români și cadre didactice coordonatoare pentru explorarea unor ecosisteme terestre și acvatice în Alpii francezi, la litoralul atlantic și nordul Franței. Recunoștință, Ionel Andriescu.

Admirând și apreciind acuratețea, energia creatoare, implicarea totală, patriotismul inegalabil, tăria de caracter, prietenia caldă și colegialitatea activă de care dă dovadă, îi doresc cu bucurie prietenului meu de o viață, Ionel Andriescu, viață lungă, presărată cu împliniri profesionale, în sănătate, alături de cei pe care îi poartă în inima sa generoasă.

Iași, 7 iunie 2023

Prof. univ. emerit, dr. Ionel Miron

Membru titular al Academiei Oamenilor de Ștință din România