de Codrin Liviu Cuţitaru

Cînd mă aflam prin anul al II-lea de Facultate – adică prin 1988 –, un excelent profesor de filozofie, ale cărui cursuri le urmam, entuziast, la vremea respectivă (trebuie făcută o mică reverenţă faţă de spiritul ceva mai „interdisciplinar” al acelor timpuri – deşi eram student la Engleză-Română, aveam şi ore obligatorii de filozofie, istorie, psiho-pedagogie şi economie!), mi-a spus, la un moment dat, pe parcursul unei spectaculoase prelegeri despre gîndirea antică greacă: „Dragă Codrine, privind la colegele tale de grupă, îţi zici, probabil, că sînt frumoase (să nu uităm că ne referim la Facultatea de Filologie, o autentică „Mecca” feminină pentru întreaga populaţie studioasă, de gen masculin, a Iaşului anilor şaizeci-şaptezeci-optzeci!), dar, dacă l-ai citi atent pe Platon, ai vedea că ele nu reprezintă decît umbre ale Frumuseţii! Nişte palide copii după Arhetip! Nişte imitaţii ieftine!”.

Observaţia – destul de abruptă – m-a intrigat peste măsură (nu numai pe mine, se înţelege, ci şi pe colegii mei şi, cu precădere, pe colegele mele). Ca atare, în după-amiaza cu pricina, puţinii ieşeni care mă cunoşteau atunci şi care se vor fi nimerit prin zonă, m-au putut vedea coborînd Dealul Copoului cu Republica, Dialogurile şi Apărarea lui Socrate sub braţ, toate luate, febril, de la Bibliotecă. Ca viitor literat, deţineam deja un bun exerciţiu al lecturii, transformat, pe măsura trecerii anilor, chiar într-o disciplină zilnică suficient de riguroasă, dar, mărturisesc, nu-mi propusesem să citesc, sistematic, (şi) filozofie. Presupuneam că o familiarizare fugitivă cu anumite noţiuni de bază, de prin dicţionare de specialitate, îmi va fi suficientă pentru un statut onorabil de filolog. Nu ştiam, coborînd vioi spre Piaţa Unirii, că tocmai intram într-una dintre cele mai fascinante aventuri culturale ale existenţei mele. M-am îndrăgostit, pur şi simplu, de marea filozofie pe care, din păcate, nu am studiat-o şi „oficial”, însă pe care am savurat-o, în postură de lector, în deceniile ulterioare, cu creionul în mînă.

Pot spune, fără să exagerez, că formarea mea intelectuală trece prin două „etape”: prima – pînă la amintitul curs epifanic, cea de-a doua – după. „Ruptura” dintre ele s-a produs, incontestabil, pe fondul unui act de lectură. M-am familiarizat, treptat, cu anamnesis-ul socratic-platonician, pentru a mă mişca apoi către întreaga filozofie greco-latină. Mai tîrziu, sub imperiul căutărilor avide, m-am „dus” la raţionalişti, la empirici, la fenomenologi, fără a-i „uita” pe clasicii germani: Schopenhauer, Kant, Fichte, Hegel … Cititul naşte citit, tot aşa cum scrisul generează şi mai mult scris. Nu cred că se găseşte în lume (spun, neîndoios, o banalitate!) voluptate mai îmbietoare decît pătrunderea într-un univers al ideilor, prin intermediul textelor. Textul – s-a zis acest lucru de nenumărate ori – codifică, încifrează viaţa (postmodernii folosesc, iată, un concept foarte plastic pentru a defini melanjul dintre „realitate” şi „ficţiune” – texistenţă). Prin lectură, nu doar cunoşti, ci şi trăieşti.

Tinerilor de astăzi, care au descoperit noi forme de dinamică existenţială, considerînd cărţile prea „lungi” în raport cu „scurtimea” vieţii, le-aş sugera de aceea că, dimpotrivă, textele fundamentale ale culturii prelungesc, într-un mod misterios, restrictivul nostru interval pămîntesc. Nu neaparat în latura sa cronologică (deşi, pe undeva, am bănuiala că marii cititori, ca şi marii melomani, sînt mai longevivi!), ci în aceea axiologică. În substratul lui valoric, mai precis. Ştim cu toţii că nu atît „cantitatea” vieţii contează, cît „calitatea” ei. Or, calitativ vorbind, o existenţă îmbogăţită, supradimensionată prin lectură, nu se compară cu nimic altceva. Textul ascunde adesea enigme mai captivante decît tainele junglei amazoniene, iniţierea prin lectură poate arunca în umbră o multitudine de revelaţii pricinuite de vieţuirea imediată. Materialul netrăit într-o viaţă de om (limitată, oricît de vivace s-ar dovedi insul în cauză!) are şansa de a fi „recuperat” prin lectură. Saltul în semiotica textului devine oricînd mai dătător de fiori decît bungee jumping-ul practicat pe versanţii ameţitori ai Orientului.

Lectura e viaţă, existenţa însăşi se întemeiază pe text. Nu m-am mirat să citesc că „la început, a fost Cuvîntul, iar Cuvîntul era Fiul lui Dumnezeu”. Acest adevăr primordial îmi pare a fi în logica lucrurilor şi în spiritul istoriei. Viaţa profundă, viaţa adevărată – oricît de paradoxal ar suna şi oricît de mult i-ar irita ideea pe hedonişti – se mainifestă, frecvent, mai curînd în decorul ficţional al literaturii decît în butaforia atît de greu inteligibilă a istoriei. De cîte ori nu mi-am/ne-am procurat „realităţile” esenţiale, mai uşor şi mai semnificativ, din filozofie şi literatură, iar nu din absurda existenţă comună! Ce dilemă umană poate să mă (mai) impresioneze după ce am citit Hamlet, această radiografie magistrală a individului situat în contratimp cu propria lui epocă? Ce nedreptate socială reuşeşte să mă (mai) doboare după ce am înţeles noţiunea conştiinţei-de-sine hegeliene? Ce patologie a puterii mă va (mai) uimi după lectura lui Macbeth? Care disoluţie a aparentei măreţii umane mă va (mai) pune pe gînduri după experienţa degradării din Regele Lear?

Un singur lucru nu-i va fura totuşi, niciodată, textul vieţii: tragedia. Oricît de amplu şi de maiestuos se va articula tragicul estetic în semiotica literaturii sau artei în general, tragicul fiinţial – sec, brutal şi necruţător – va fi întotdeauna mai adînc şi mai intens. Textul poate însă interveni şi aici paleativ. El îşi va păstra, necondiţionat, forţa de a investi tragedia existenţei cu sens.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof.univ.dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Cea mai recentă carte a sa, Istoreme, este apărută în anul 2009 la Editura Institutului European

  tema1