de Emanuela Ilie

Dintru început, să îmi declin orice posibilitate de a răspunde la o asemenea – nu-i vorbă, provocatoare şi plină de semnificaţii, dar în fond atât de dificilă! – interogaţie altfel decât prin invocarea propriei experienţe de cititor. Mai întâi, pentru că exemplul personal mi se pare a fi, într-o asemenea situaţie, cu mult mai grăitor decât înşiruirea impersonală, rece, detaşată, a unor titluri şi a unor nume de autori, oricât de sonore ar fi ele. S-ar putea crede, fireşte, că o atare opţiune este justificată de o precauţie exagerată, o incertitudine a selecţiei sau, şi mai rău, dorinţa de a fugi de răspunsuri directe. Dar trebuie să vă recunosc cu onestitate faptul că aş prefera să vi le dau numai din perspectiva cititorului mai mult sau mai puţin avizat care sunt (dar cititor pasionat mă ştiu de când lumea!). Adică mai puţin sau aproape deloc din perspectiva didacticianului literaturii române, care, volens – nolens, s-a văzut adesea obligat de împrejurări (deh, cerinţele curriculei!) să răspundă, la aceeaşi întrebare, prin invocarea cutărei sau cutărei programe şcolare. Eventual, citând generos ori, la rigoare, selectiv, din respectivul curriculum, mai exact din paginile în care autorii lui atrag atenţia asupra rolului formator al lecturii. Iată, bunăoară, un pasaj din textul de uvertură, unde sunt punctate dezideratele studierii limbii şi literaturii materne: „Pe parcursul învățământului obligatoriu, elevii trebuie să-şi formeze în primul rând competenţele de comunicare indispensabile, în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională: să se exprime corect, clar şi coerent în limba maternă, să asculte, să înţeleagă şi să producă mesaje orale şi scrise, în diverse situaţii de comunicare. Studiul limbii şi literaturii române are de asemenea o contribuţie esenţială la formarea unei personalităţi autonome a elevilor, capabile de discernământ şi de spirit critic, apte să-şi argumenteze propriile opţiuni, dotate cu sensibilitate estetică, având conştiinţa propriei identităţi culturale şi manifestând interes pentru varietatea formelor de expresie artistică”.

Literatura care se studiază în şcoală trebuie, aşadar, înţeleasă ca un mijloc de vehiculare a limbii literare pline de semnificaţii profunde, dar şi ca modalitate specifică de a pune în valoare modele valide şi sensibile de înţelegere şi articulare a concepţiei despre universul interior şi interior, care îi ajută pe cei care se iniţiază în tainele ei să îşi consolideze propriul sistem axiologic, deci să se modeleze intelectual, moral, afectiv. Altfel spus, borgesiana „dezordine divină a scrisului” literar îndeamnă la o dezordine benefică în orizontul afectiv al destinatarului acestuia. Implicarea profundă în câmpul de tensiuni al textului literar produce în sinele cititorului o tensiune interioară al cărei joc de un dinamism aparte va instaura în final o nouă ordine, superioară. Funcţiile acestui proces participativ al micului cititor la realitatea textuală sunt detaliate într-o altă secvenţă a programei, cea care conţine Valorile şi atitudinile de stimulat la elevi, prin intermediul studierii limbii şi literaturii române. Iată-le, dintre acestea, pe cele care ar răspunde, implicit, la interogaţia care ne interesează: „Cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii”; „Stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate”; „Formarea unor reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române”; „Cultivarea unei atitudini pozitive faţă de limba maternă şi recunoaşterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală şi îmbogăţirea orizontului cultural”. În fine, dar nu în cele din urmă: „Dezvoltarea interesului faţă de comunicarea interculturală”.

Din perspectiva care interesează aici, aceea a cititorului de literatură, aş putea în schimb începe prin a admite dificultatea de a opera o selecţie, şi cu atât mai mult una general valabilă. Cum să alegi, dintre sutele şi miile de texte pe care le-ai citit în cele câteva decenii de când te-ai apucat de nobila îndeletnicire pe care ai perceput-o foarte rar ca obligaţie, dar la care nu te-ai referit niciodată ca la o corvoadă insuportabilă sau la o tortură fără sens?! Ce liste să propui, mai ales dacă tu însuţi/ însăţi te-ai trezit, măcar o dată, în situaţia de a parcurge titluri (care nu-ţi spuneau mai nimic) de pe liste bibliografice nesfârşite (care îţi erau recomandate la discipline care nu rezonau în nici un fel cu personalitatea ta în formare)? Doar în treacăt fie spus, abia astăzi pot recunoaşte şi regreta suficient de mult faptul că mi s-a întâmplat şi mie, inclusiv în facultate, să nu înţeleg întotdeauna motivaţiile unora dintre recomandările de lectură, înşirate pe liste care mi se păreau interminabile, tocmai pentru că erau sugerate de cadre didactice ale căror materii sau discipline de studiu îmi păreau inutile şi cronofage. Odată cu trecerea timpului şi practicarea efectivă a profesiei didactice am înţeles însă utilitatea reală a celor mai multe dintre ele. Tocmai din acest motiv le recomand, întotdeauna, studenţilor de la Literele ieşene cu care lucrez (concret, acelora care urmează cursurile de la specializarea Română – anii II şi III, respectiv Masterul de Literatură Română şi Hermeneutică Literară – anii I şi II) multă pacienţă şi seriozitate în parcurgerea materialelor bibliografice. Căci listele noastre de recomandări nu intenţionează defel să îi încurce într-un hăţiş bibliografic înspăimântător, ci doar să le lumineze paşii pe căile sigure ale acestuia (iar în acest caz, „sigur” trebuie să însemne nu doar util hermeneutic, ci şi, din păcate, ferit de capcanele veleitarismului critic).

Revenind la chestiunea de fond: ce şi de ce ar trebui să citească tinerii? Nu cred că vă gândiţi la tinerii din categoria celor invocaţi mai sus, căci ei ştiu foarte bine care este utilitatea actului lecturii, ci la tinerii mai puţin obişnuiţi să se dedea vinovatei plăceri la care făcea aluzie Roland Barthes. [Orice ar spune gurile rele, studenţii de la Litere sunt – sau măcar ar trebui să fie – cititori practicanţi, aproape profesionişti, care, măcar sporadic, (re)descoperă plăcerea textului, cu tot ce implică ea: apetit nesăţios pentru cultură (în special clasică), inteligenţă, ironie, dar şi spirit de evaziune, subtilitate, rafinament. Pe scurt, nu atât o practică – lipsită ori nu de riscurile reprimării – cât o întreagă artă de a trăi într-un univers lăuntric taumaturgic, ideal]. Or, ştim prea bine că la ora actuală se citeşte din ce în ce mai puţin, după cum ştim şi principalul factor care a determinat mutaţii profunde în gustul tinerilor (şi nu numai al lor): avansul absolut uluitor pe care l-a luat duşmanul dintotdeauna al scripturalului, vizualul, care a transformat mai vechiul „prieten sigur, dar rece” hugolian într-un actual mare perdant. Accesul internautic este, astăzi, facil aproape tuturor, şi cu siguranţă la îndemâna celor tineri şi foarte tineri, ale căror abilităţi în utilizarea PC-ului le depăşesc, oricum, cu mult pe ale celor vârstnici. Şi aceştia din urmă, însă, deşi formaţi la şcoala răsfoitului, şi nu a eficientului „click”, se dedau în ultima vreme plăcerilor vizuale, marea religie a noului mileniu părând a fi, cel puţin deocamdată, cea a noilor media. (Tot în treacăt fie spus, dacă mi s-ar cere, aş putea numi oricând cel puţin zece scriitori septuagenari/ octogenari împătimiţi de blogosferă. Ca să nu mai pomenesc de faptul că lectura foilor de hârtie, mirosind încă a cerneală tipografică sau, după caz, a specificul praf de bibliotecă, este percepută ca fiind perimată chiar de către unii dintre adulţii formatori de gust – de la profesorii din învăţământul preuniversitar la dascălii din mediul academic, fie ei critici şi istorici literari, prezenţe discrete sau active în publicistica de gen).
Cred însă cu tărie că, şi în această epocă a culturii imaginii, în care tinerii se lasă din ce în ce mai mult ispitiţi de cântecele sirenelor … internautice, literatura poate şi trebuie să îşi recâştige terenul pierdut. Navigatorii pe apele adesea tulburi ale aventurilor virtuale ar putea, chiar şi ei, să poposească pe insulele, uşor ori greu truvabile, ale e-book-urilor de calitate, dacă nu acceptă în ruptul capului să parcurgă căile (odinioară atât de bătătorite) însemnate de cerneala tipografică. Garantat, însă, înşiruirile seducătoare de pe foile de hârtie mai pot juca, dacă nu rolul unui spaţiu matrice, în care să se refugieze cu sentimentul binefăcător al regăsirii unui ideal acasă, măcar acela al unei incitante destinaţii de vacanţă…

Pentru că, în ceea ce mă priveşte, cam aşa am perceput, dintotdeauna, actul lecturii conştiente. Care a debutat cu momentul în care, copil fiind, am descoperit şi parcurs, dintr-o suflare, seria Dumas – tatăl. Ţin minte şi acum cele trei zile din clasa a IV-a în care teama de a sta singură acasă, consemnată la domiciliu cu un diagnostic incert şi suspiciunea unei contagioase boli a copilăriei, s-a transformat în bucuria uriaşă de a descoperi, fără nici un factor disturbator, glorioasa aventură a Contelui de Monte-Cristo. Sigur, cu tot ce putea ea însemna la o vârstă la care înţelegerea dramei de profunzime a eroului (iubire şi prietenie înşelate, anii cei mai frumoşi ai tinereţii furaţi ş.a.) era, oricum, cât se putea de limitată. Dar ştiu sigur că din acel moment m-a prins, iremediabil, ceea ce în anii adolescenţei s-a transformat într-o poftă/ nevoie realmente furibundă de a citi. Mai întâi, romanele de aventuri istorice – după Alexandre Dumas-tatăl, i-am descoperit pe Paul Féval şi Michel Zévaco (prima mea pasiune să spun cultural-etnică a fost cea franceză, neegalată, ulterior, decât de cea rusă şi, ceva mai târziu, de cea sud-americană). Au urmat Walter Scott şi Jókai Mór, apoi Henryk Sienkiewicz şi alţii asemenea. Între ei aveam oricum grijă să intercalez, ţinând cont de recomandările îngrijorate ale tovarăşei (învăţătoare, apoi profesoare de română), lecturile obligatorii ale unei copilării ceauşiste pe care adulţii responsabili, afiliaţi obligatoriu Partidului şi direct implicaţi, prin natura meseriei, în formarea pionierilor şi a uteciştilor, se străduiau să o facă, natural, cât mai puţin gri cu putinţă. De la ciclul Cireşarilor la ciclul Medelenilor, de la aventurile copilăreşti ale lui Tom Sawyer şi ale lui Huckleberry Finn la cele cu o miză cu mult mai serioasă, etnoidentitară, ale lui Winnetou şi ale Ultimului mohican, de la călătoriile splendide ale Micului prinţ la cele trăite de Alice în Ţara Minunilor sau în aceea, egal seducătoare, a Oglinzilor, nimic din ce era „la modă” şi „potrivit vârstei” nu mi-a scăpat. După cum nu am ratat nici frumuseţea incredibilă a copilăriei nefericite descrise de Edmondo de Amicis în Cuore, de Hector Malot în Singur pe lume sau de Victor Hugo într-o sensibilă parte a Mizerabililor. Pot să recunosc, oricând, că acest gen de lecturi mi-a educat sensibilitatea faţă de soarta nefericită a orfanilor ce-şi schimbă, miraculos, destinul (sensibilitate pe care o mai păstrez şi astăzi, mai ales că sunt mama a doi copii absolut minunaţi), după cum seria de romane ale lui Jules Verne, oricât de previzibile şi de repetitive mi-au părut ele la un moment dat, mi-a format gustul pentru fantasy. La fel ca mulţi dintre tinerii cititori din generaţia mea, am gustat însă şi policier-ul de calitate (în special Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle, Georges Simenon, Rodica Ojog-Braşoveanu) şi proza fantastică. Lecturile din Chamisso, E.T.A. Hoffmann şi E. A. Poe, din Sheridan Le Fanu şi Villiers de L’Isle Adam, din Jorge Luis Borges, Alvaro Menéndez-Leal şi Julio Cortázar mi-au stimulat pasiunea – nedezminţită până astăzi, şi o bună dovadă în acest sens este chiar cursul de „Proză fantastică” pe care îl ţin la Masterul de Literatură Română şi Hermeneutică Literară – pentru mister, straniu şi obligatoria „notă de scandal” a genului.
Anii decisivi (nu ca formare, ci ca fidelizare!) în ceea ce priveşte formaţia mea de cititor pasionat au fost reprezentaţi însă de anii adolescenţei care a debutat, practic, în ultimii ani ai regimului comunist pentru a se rotunji, cu frumuseţea şi neliniştea ei specifică, în primii ani de libertate. Atunci am descoperit, în paralel cu romanul francez, cel englez şi cel rus (Laclos, Balzac şi Stendhal, Flaubert şi Maupassant, Proust şi Céline, Dickens şi surorile Brontë, Turgheniev şi Tolstoi, dar mai ales colosalul Dostoievski, care a rămas, până astăzi, romancierul meu preferat – nu atât pentru Idiotul, Crimă şi pedeapsă ori Fraţii Karamazov, cât pentru Demonii, cutremurătoare epopee a umanului în faţa vieţii, a morţii şi mai ales a propriilor demoni), dramaturgia (Shakespeare, Cehov şi Ibsen, O’Neill şi Tenesse Williams, Pirandello şi Beckett) şi mai ales poezia. Adică pe Eminescu, pe Macedonski şi Bacovia, pe Arghezi, Blaga şi Barbu, pe Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, ulterior pe Emil Botta, Radu Stanca şi Ştefan Aug. Doinaş, pe Leonid Dimov şi Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu şi Angela Marinescu, pe Mircea Ivănescu şi Ion Mureşan. Dar şi pe Goethe şi Rilke, pe Villon şi Lautréamont, pe Rimbaud, Baudelaire şi Apollinaire, pe Whitman şi T.S. Eliot, pe spectacularii heteronimi ai lui Pessoa şi pe atâţia alţii… Mare parte dintre aceste veritabile „redute” livreşti au fost cucerite, ce-i drept, odată ce am câştigat cea mai aprigă bătălie a adolescenţei mele de elev „silitor” şi „tenace”, pe care şi-l disputau, la un moment dat simultan, şi profesorii de la disciplinele reale, şi cei de la „umanioarele” pe care pur şi simplu le adoram: bătălia … ideologică îndelungată cu o mamă nu numai ambiţioasă, ci şi încăpăţânată, al cărei ideal matern a fost reprezentat, ani buni, de o promiţătoare (deopotrivă social şi financiar vorbind) carieră de medic a singurei odrasle de sex feminin. Când, la sfârşitul clasei a X-a, am reuşit să o conving (cu o aproape-parşivenie pe care nu mi-o bănuiam) că mai „de viitor” părea o carieră de avocat pe care cel mai bun elev al casei de Fizică-Chimie de la reputatul liceu ieşean – astăzi Colegiu Naţional – „Emil Racoviţă” nu o putea urma, din cauza interminabilelor probleme de profil, am avut efectiv senzaţia că îl apuc pe Dumnezeu de un picior. Transferul la clasa de umană, ca şi urmarea cursurilor facultăţii de Litere (opţiune care nu a mai fost percepută de ai mei ca o trădare prea mare a ambiţiilor în special materne), mi-a dovedit că naufragiul voit în imaginarul ficţiunii literare este cea mai frumoasă formă de evaziune, chiar dacă ai ales să pluteşti într-o haotică, rău-prevestitoare Corabie a nebunilor ori într-o halucinantă, superbă Corabie beată. Că amintirile unui cititor de cursă lungă, cum ar spune Nicolae Manolescu, nu mor niciodată, chiar dacă, odată cu trecerea timpului, se privesc printr-o oglindă din ce în ce mai aburită. Că pasiunea pentru proza şi memoriile lui Eliade te poate determina să citeşti, cu egală admiraţie, romanul lui Papini. Că orice roman al lui Kafka te ajută să îl înţelegi mai bine pe Günther Grass, după cum de câte ori (re)citeşti Cartea Milionarului îţi poţi redeschide apetitul insaţiabil pentru proza lui Márquez – să zicem chiar Toamna Patriarhului. Că, în fine, Cioran, Noica şi Ţuţea, idolii incontestabili ai adolescenţilor post-comunişti, Vasile Conta şi Ion Petrovici, te pot face să-i înţelegi şi mai bine, ba chiar să te re-îndrăgosteşti de Nietzsche, Hegel şi Heidegger, de Sartre, Camus şi Lévinas. Sau că Învăţăturile lui Neagoe Basarab, Divanul lui Cantemir şi Didahiile lui Antim Ivireanul au o serie întreagă de legături, vizibile ori camuflate, cu Meditaţiile lui Marc Aureliu şi Confesiunile Sf. Augustin ori Cugetările lui Pascal. Că, în genere, toate cărţile se pot regăsi, de fapt că toate cărţile există doar pentru a te întoarce, mereu şi mereu, spre matricea culturală a umanităţii care este, desigur, Cartea Cărţilor.

Dacă ar fi, totuşi, să aleg din tot ce am citit până acum, o listă (ideală, nu-i aşa?) a titlurilor esenţiale de cărţi formatoare, mi-ar fi uşor să întocmesc doar un al meu, deloc capricios, căci imbatabil, absolut de neclintit, top three. Sunt de acord cu Dan C. Mihăilescu, iniţiatorul şi editorul incitantei anchete intitulate Cărţile care ne-au făcut oameni, care a format materia unui op recent publicat de Humanitas: cărţile care formează cu adevărat un om sunt relativ puţine. „Nu o mie, ci câteva. Zece, să zicem (consideră scriitorul atât de fericit că ne poate aduce, aproape zilnic, cartea). Zece energii care ţi-au determinat identitatea spirituală”. Vă las să descoperiţi, singuri, care sunt opţiunile respondenţilor – fără excepţie, personalităţi de prim rang ale culturii române: Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuţiu, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Alex Ştefănescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu. În ceea ce mă priveşte, cum vă spuneam, mi-am fixat de mult numai primele trei poziţii: Biblia, Demonii lui Dostoievski şi Lupul de stepă al lui Hesse. Sunt, acestea trei, cărţile care au făcut chiar mai mult decât să-mi determine identitatea spirituală: realmente, ele mi-au schimbat definitiv viaţa.
În rest, toate celelalte sunt pur şi simplu LITERATURĂ.
[divider]

[divider]

  tema1