Iubirea în afara casătoriei nu mai este demult un subiect tabu. Avem filme nominalizate la Golden Globes care vorbesc despre asta – Crazy Stupid Love – avem scandaluri publice cu prim-miniştri italieni, avem tabloide pricepute de minune să vâneze orice semn de infidelitate, real sau închipuit. Chiar şi atunci când adulterul este condamnat în spaţiu public, acesta rămâne privit mai degrabă ca o problemă care ţine de viaţa privată a cuplurilor, în care societatea – şi mai ales statul – nu are dreptul să intervină.

Dar lucrurile stăteau cu totul altfel în urmă cu mai puţin de 150 de ani. În secolul al 19-lea, legile Moldovei şi Ţării Româneşti pedepseau dragostea în afara căsătoriei cu sancţiuni aspre, care mergeau până la ani grei de închisoare, exilul sau închiderea în mănăstire. Investigarea prevederilor legislative aplicate relaţiilor extramaritale constituie subiectul unui articol publicat de lect.dr. Cosmin Dariescu, sub titlul „Sacţionarea adulterului în dreptul românesc al veacului al XIX”-lea.

Despre fidelitatea dintre soţ şi soţie în secolul al XIX-lea, contele de Langeron scria în felul următor: „Aflând că în ţările civilizate, unei femei îi şeda bine să aibă un amant, doamnele din Moldova şi-au luat câte doi, ca să fie mai la modă”. Perioada era una a schimbărilor în întreaga societate: secolul al XIX-lea adusese în principatele româneşti un aer occidental. Doamnele şi domnii erau îmbrăcaţi în port european, valsurile înlocuiseră dansurile populare, iar franceza devenise limba de bon-ton a conversaţiilor de salon. Vechile rânduieli începuseră să fie contestate şi, o dată cu ele,”femeia a început să conteste autoritatea soţului sau a părinţilor ei, caracterul de afacere patrimonială sau politică al căsătoriei”. La toate acestea se adaugă prezenţa, pe teritoriul principatelor, a armatelor de ocupaţie.

Adulterul devenise un fenomen, iar legislaţia acelor vremuri a încercat să îl stăvilească, atât prin sancţiuni civile, cât şi prin sancţiuni penale.

Ce păţeau, deci, soţii sau soţiile infidele?

În Moldova, taţii care îşi surprindeau fiicele cu un amant aveau dreptul să-i omoare pe îndrăgostiţi. Codul lui Andronache Donici – colecţia de legi a acelor timpuri – iar mai apoi Codul Calimachi prevedeau în plus următoarele pedespe: amendă, divorţ, închiderea în mănăstire şi interdicţia de căsătorie între cei doi amanţi. În ceea ce priveşte împărţirea averii, dacă soţia era dovedită ca fiiind cea necredincioasă mariajului, ea pierdea zestrea şi darurile primite de la soţ; dacă soţul era dovedit ca fiind vinovat, el pierdea zestrea, darurile făcute soţiei, cadourile dinainte nunţii plus încă o treime din contravaloarea lor.

În Ţara Românească, legile s-au schimbat de mai multe ori pe parcursul secolului, astfel încât s-au modificat şi pedepsele pentru adulter. Până la jumătatea secolului (cât a fost în vigoare aşa-numita Legiurea Caragea şi Condica criminală cu procedura ei), acuzaţia de infidelitate în căsătorie atrăgea după sine o cercetare finală. Dacă unul dintre soţi era găsit vinovat, era sancţionat cu amendă, divorţ şi pierderea unei părţi sau a întregii averi. Mai mult, bărbaţii încurcaţi cu femei măritate erau condamnaţi la exil timp de doi ani. Din 1852, a intrat în vigoare un nou set de legi, prin care femeia măritată implicată în relaţii extraconjugală era sancţionată cu închisoarea între trei luni şi doi ani, iar bărbătul fie primea o amendă (dacă îşi înşelase soţia cu o femeie nemăritată), fie era condamnat la închisoare pentru trei luni până la doi ani (în cazul în care şi amanta lui era căsătorită).

Anul 1860 a adus cu sine unirea celor două principate şi intrarea în vigoare a unui cod penal şi civil unitar. Dar chiar şi în România modernă, pedeapsa cu închisoarea pentru relaţiile extraconjugale a rămas valabilă, dar a fost redusă: vinovaţii erau închişi de la o lună până la şase luni. În plan civil, sancţiunile au rămas aproape neschimbate: divorţul, interdiciţa de a se căsători cu „complicele” şi pierderea averii primite de la celălalt soţ. Pentru prima dată apare „pensia de întreţinere”, stabilită la maximum o treime din venitul soţului sau soţiei infidele.

Dar chiar se aplicau cu stricteţe pedepsele penale sau sancţiunile civile?, se întreabă autorul lucrării. Mărturiile istorice ale vremurilor sugerează o altă realitate: „ca să nu pară geloşi şi ca să facă pe europenii civilizaţi, [boierii modloveni – n.a.] lăsau împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o libertate fără margini scumpelor lor jumătăţi, care le supuneau fruntea la grele încercări”, se citează în articol din cuvintele generalului conte de Rochechouart.

„Prin urmare, în înalta societate a celor două Principate, doar sancţiunile civile ale adulterului se aplicau din când în când, probabil în situaţii în care adulterul devenea insuportabil, prin publicitatea lui, pentru soţul inocent”, concluzionează autorul.

Astfel, dacă amenzile erau cu certitudine plătite către legislatori, diferenţa dintre lege şi aplicarea ei era aceeaşi în secolul al XIX-lea ca în zilele noastre.

Citiţi articolul complet din Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi