Primul clasament internaţional al universităţilor (Academic Ranking of World Universities (ARWU )) a fost publicat în iunie 2003, de către Center for World-Class Universities (Shanghai Jiao Tong University, China) şi Institute of Higher Education of Shanghai Jiao Tong University, China. Deşi inițial acest proiect a vizat clasificarea universităţilor chinezeşti, cu scopul identificării celor mai performante din punct de vedere al activităţii ştiinţifice internaţionalizate, în scurt timp el a atras atenţia altor universităţi din lume, şi chiar a factorilor decizionali guvernamentali din alte ţări.

Într-o exprimare succintă, ARWU utilizează şase indicatori obiectivi pentru cuantificarea  calităţii  instituţionale din perspectiva actului educaţional şi de cercetare ştiinţifică:

(a) numărul foştilor studenţi sau angajaţi (alumni) ai unei instituţii, deţinători ai premiului Nobel sau ai medaliei Fields (echivalentul premiului Nobel pentru matematică)

(b) numărul premianţilor Nobel sau ai medaliei Fields, ce provin din structura curentă de resurse umane a unei instituţii

(c) numărul aşa-numitelor highly cited papers (cele mai des citate  – 1 % – din articolele aparţinînd celor 22 domenii distincte, pornind de la știinte agricole, trecînd prin știinte exacte şi ale naturii, știinte economice şi afaceri, știinte sociale şi terminînd cu știinte ale spaţiului cosmic)

(d) numărul articolelor publicate în Nature sau Science

(e) numărul de articole publicate şi indexate the Science Citation Index – expanded şi Social Science Citation Index

(f) performanţă ştiinţifică per capita (scorurile obţinute din punctele precedente, împărţite la numărul total de cercetători şi cadre didactice ce activează cu normă întreagă).

De la înfiinţarea acestui clasament, ce cuprinde cele mai performante 500 universităţi din lume aşa cum se clasifică ele din perspectiva indicatorilor de mai sus în fiecare an, România nu a contribuit cu nici o universitate.

La ce ne-ar folosi să existăm în top ARWU 500?

Chiar dacă exprim un truism, accederea unei universităţi româneşti în acest clasament exclusivist s-ar reflecta consistent într-un beneficiu de imagine atît pentru instituţia respectivă, cît şi pentru orice absolvent al acesteia. Această calitate ar putea oferi un potenţial formidabil pentru atragerea noilor studenţi pentru toate palierele educaţionale Bologna (licenţă/master/doctorat).

Un al doilea avantaj însă, ar fi constituit de promovarea unei competiţii mai solide între universităţile româneşti pentru resurse bugetare mai consistente, şi pe măsura performanţei demonstrate şi cuantificate după standarde internaţionale, ce ar putea deveni astfel centre de incubare, promovare şi diseminare a culturii ştiinţifice veritabile, aşa cum este percepută şi înţeleasă în toate ţările puternice economic. Într-un asemenea cadru, România ar avea şanse substanţial mai bune de a-şi depăşi etapa istorică de exportator de valori şi idei, şi se va constitui într-un centru de condensare pentru valori şi resurse care să se regăsească ulterior materializate în creşterea economică a ţării.

Ce ar trebui înfăptuit pentru a ajunge în top ARWU 500 ?

Răspunsul la această întrebare este (ca de obicei în faţa alegerilor ce pot influenţa destinele unor generaţii întregi) mai uşor de definit decît de implementat. Într-o exprimare succintă, nu ar fi nevoie să inventăm nimic, ci doar să îmbrăţişăm acele valori care constituie fundaţia oricărui sistem de cercetare, educaţie, dezvoltarea intelectuală, competitiv internaţional. Aşa după cum este reflectat de indicatorii ARWU, există o relaţie puternic-cauzală, naturală aproape, între unde vrei să ajungi şi cum poţi să ajungi acolo, iar scurtăturile academice sau alte soluţii paleative nu pot fi utile.

Deoarece centrul de greutate al tuturor celor şase indicatori este constituit de publicații  ISI şi calitatea acestora, orice universitate ce-şi propune în mod serios un obiectiv precum cel mai sus enunţat, ar trebui să încurajeze instituţional şi agresiv un sistem meritocratic, mai ales prin motivarea publicării rezultatelor ştiinţifice în jurnale de prestigiu, şi prin cuantificarea calităţii ştiinţifice în detrimentul cantităţii.

În directă legătură cu acest deziderat, sunt prezentate în continuare cîteva cifre statistice relevante (vezi tabel) pentru raportarea României la alte ţări cu populaţie şi resurse comparabile.

Prezentare comparativă a doi indicatori utili pentru definirea calitatii cercetării științifice (‘Număr de articole ‘regular’ în ultimii 5 ani’ și ‘Procent de publicații apărute în jurnale naționale, în ultimii 5 ani’), și posibila lor corelație cu numărul universităților din țările menționate, prezente în top ARWU 500

Astfel, chiar dacă numărul articolelor ştiinţifice de tip regular, cele care conteaza în orice evaluare academică profesionistă – (spre deosebire de articolele tip proceedings ce sunt atașate unor participări prealabile la diferinte conferinţe, şi ce apar în urma unui sistem discutabil de evaluare colegială peer review) produse de România în ultimii 5 ani ar putea fi considerat mulţumitor (~ 20.400), şi asta doar într-o abordare puţin-perfecţionistă, este de remarcat că mai mult de o treime au avut drept vector de apariţie publicaţii naţionale. Aşa după cum se vede, această tendinţă este în contrast evident cu toate celelalte ţări menţionate drept exemplu.

Această tendinţă (aş denumi-o puţin-sănătoasă sau/şi utilă pe termen mediu) de a publica mai ales în România are o explicaţie simplă. Promovările în sistemul universitar sau de cercetare, sau condiţiile de acordare a contractelor de cercetare, au avut printre alte criterii unul bun în esenţă, însă deficitar explicitat, şi în consecinţă interpretat păgubos şi abuzat ne-principial: numărul publicaţiilor ISI. De prea puţine ori tipul lucrării publicate (regular  sau proceedings paper), calitatea sa (factorul de impact), sau calitatea procesului editorial, raportată la standardele internaţionale, şi nu cele judeţene a contat decisiv în respectivele analize. În consecinţă şi din păcate, drumul ales către împlinirea ştiinţifică a fost de prea multe ori cel mai facil, care a vizat doar contabilizarea cantitativă şi nicidecum calitativă a rezultatelor muncii de cercetare.

Aşa cum am sugerat mai sus, aceste abordări simpliste ale actului de cercetare şi publicare ştiinţifică, s-au reflectat fără echivoc într-o realitate deloc măgulitoare pentru România (nici o universitate românească în topul celor mai performante 500 din lume), raportindu-ne mai ales la resursele sale şi potenţialul intelectul demonstrat de foarte multe ori. Din nefericire, se probează an după an un fapt simplu: auto-mulţumirea şi alimentarea vanităţilor personale în ceea ce priveşte relevanţa rezultatelor ştiinţifice obţinute nu au darul de a constitui argumente suficiente pentru vizibilitatea noastră internaţională, privită prin ochelarii criteriilor calitative internaţionale şi deplin recunoscute. Evident, explicaţii obiective sau instituţionale suplimentare pot fi invocate: sistemul este încă de destul de rigid şi inert (tot procesul de cercetare, de la faza de achiziţii de materiale şi instrumente şi pînă la implementarea efectivă a activităţilor de cercetare este încă încorsetat〠în acte normative, birocratizări şi reglementări juridice ce nu catalizează creaţia ştiinţifică per se), banii alocaţi cercetării ştiinţifice fie au fost insuficienţi, fie au avut destinatari neproductivi ştiinţific, etc. Cu toate acestea şi rezultatele ultimilor ani o demonstrează, din păcate chiar în situaţiile punctuale în care resursele bugetare puse la dispoziţie pentru competiţiile interne de cercetare au fost comparabile cu cele din Europa de Vest, SUA, Canada sau Australia, coeficientul de corelaţie între calitatea ştiinţifică produsă şi resursele implicate a fost de prea puţine ori apropiat de valoare unitară.

Posibile soluţii pentru accederea UAIC în Top 500, aşa după cum sunt prefigurate parţial şi de schimbările de paradigmă în ceea ce priveşte finanţarea cercetării din România, şi criteriile de promovare universitară în domeniile științelor exacte:

1.         Promovarea şi generalizarea cutumei potrivit căreia în toate domeniile educaţionale, publicaţiile ISI reprezintă vectorul principal de diseminare a rezultatelor cercetării ştiinţifice

2.         Promovarea unor politici şi instrumente instituţionale care să catalizeze internaţionalizarea accentuată a rezultatelor cercetării

3.         Îmbrăţişarea evaluărilor calitative privitoare la definirea şi consolidarea principiilor meritocratice de așezare a resurselor umane în universitate

4.         Întărirea resursei umane de bună calitate, prin absorbţia în sistem şi promovarea celor ce au demonstrat performanţă profesională, prin calitatea rezultatelor obţinute în cercetare ştiinţifică (vezi articolul din Revista Nature – Tudor Luchian)

5.         Consolidarea grupurilor/colectivelor cu potenţial de performanţă internaţională în cercetare, şi încurajarea creării unor noi poli de excelentă  – aşa cum sunt ei definiţi şi recunoscuţi internaţional

6.         Continuarea şi consolidarea excelenţei iniţiative a managementului UAIC de a finanţa cercetători ştiinţifici (şi poziţiile aferente) în structura academică a universităţii

7.         Consolidarea calitativă a activităţii şcolilor de masterat ştiinţific şi doctorale, (şi) prin re-definirea şi abordarea mai pragmatică a activităţii de mentorat, ce este esenţială pentru educarea şi formarea profesionistă a masteranzilor şi doctoranzilor

8.          Promovarea şi dezvoltarea unor activităţi de cercetare pe orizontală, inter-departamentale şi interdisciplinare.

Nu aş dori să închei acest material fără a aduce în atenţia cititorilor cîteva fragmente din State of the Union Address – 2011 al preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, ce pot servi ca posibile puncte de reper pentru o posibilă viziune şi agendă de viitor în educaţie şi cercetare ştiinţifică. Pentru suprinderea ideilor în completa lor exprimare, şi cu îngăduinţa cititorilor, am păstrat aceste paragrafe în limba engleză, iar sublinierile îmi aparţin.

„..(nations like China and India) started educating their children earlier and longer, with greater emphasis on math and science. They’re investing in research and new technologies. Just recently, China became the home to the world’s largest private solar research facility, and the world’s fastest computer.

No country has more successful companies, or grants more patents to inventors and entrepreneurs. We’re the home to the world’s best colleges and universities, where more students come to study than any place on Earth. What’s more, we are the first nation to be founded for the sake of an idea — the idea that each of us deserves the chance to shape our own destiny. That’s why centuries of pioneers and immigrants have risked everything to come here. It’s why our students don’t just memorize equations, but answer questions like „What do you think of that idea? What would you change about the world? What do you want to be when you grow up?”

The future is ours to win. But to get there, we can’t just stand still. As Robert Kennedy told us, „The future is not a gift. It is an achievement.”

We need to out-innovate, out-educate, and out-build the rest of the world.

The first step in winning the future is encouraging American innovation.

In America, innovation doesn’t just change our lives. It is how we make our living.

Our free enterprise system is what drives innovation. But because it’s not always profitable for companies to invest in basic research, throughout our history, our government has provided cutting-edge scientists and inventors with the support that they need. That’s what planted the seeds for the Internet. That’s what helped make possible things like computer chips and GPS. Just think of all the good jobs — from manufacturing to retail — that have come from these breakthroughs.

Half a century ago, when the Soviets beat us into space with the launch of a satellite called Sputnik, we had no idea how we would beat them to the moon. The science wasn’t even there yet. NASA didn’t exist. But after investing in better research and education, we didn’t just surpass the Soviets; we unleashed a wave of innovation that created new industries and millions of new jobs.

This is our generation’s Sputnik moment. We’ll invest in biomedical research, information technology, and especially clean energy technology, an investment that will strengthen our security, protect our planet, and create countless new jobs for our people.”

[divider]
Citiţi şi alte articole din tema lunii mai:

  cercetare, clasament universitati, clasamente ISI, clasificare universitati, ierahizare universitati, tema2, top 500, uaic