Nu agreez prea mult jocurile de societate literare. De aceea, ideea de a alege un cuplu din literatură pe care să-l afecţionez nu mă atrage prea mult. Literatura este, fireşte,citită şi pentru potenţialul de identificare cu personajele sau cu autorul, deşi o astfel delectură „neprofesionistă”, pe vremuri foarte răspândită, tinde să fie înlocuită astăzi cu altceva, contemporanii noştri preferând acasă televizorul, iar în tramvai, ziarele. Dar literatura modernă a contestat vehement lectura sentimentală, de „regăsire” în ea a unor pasiuni-şablon, care să-i dea cititorului impresia că şi el a trăit episoade romaneşti şi momente lirice.
Iată de ce prefer cuplurilor celebre, precum Eminescu-Veronica sau Rhett Butler- Scarlett O’Hara, un alt cuplu, mai puţin obişnuit. Acesta apare în Pâlnia şi in Stamate, „romanul în patru părţi” scris de către Urmuz pe la 1909 şi cuprinzând fix patru pagini. Proza lui Urmuz este o parodie a dramei sentimentale cu triunghiuri amoroase, dar poate fi privită şi ca o răsturnare a tipului de furor erotic eminescian din Luceafărul, clişeizat de o posteritate lipsită de originalitate. Într-însa, Stamate, bărbat prins în legăturile burgheze ale familiei sale ordinare, se îndrăgosteşte de Pâlnie, obiect erotic ce are şi proprietăţi de ochean, astfel că dragostea sa este una în acelaşi timp senzuală şi intelectuală. Oroarea apare atunci când Stamate descoperă că de favorurile erotice ale Pâlniei se bucură şi fiul său minor, Buffy, deci că pasiunea sa exclusivă pentru cunoaşterea împlinită în dragoste şi-a pierdut exclusivitatea şi că obiectul afecţiunii sale nu e decât un… obiect. Aşa că el se va despărţi tragic de familie, va lăsa Pâlnia în urmă şi va pleca să exploreze infinitul mic, înaintând printr-un canal fără capăt, ce se tot micşorează, metaforă a vieţii fără orizont şi fără speranţă pe care dezamăgitul nu poate decât să o îmbrăţişeze…
Un cuplu atipic, însă memorabil, din partea cea mai vie a literaturii noastre moderne.