Un subiect pe cât de atractiv și plin de povești, pe atât de alunecos și de bine-păzit în istorie a fost acela al iubitelor/ iubiților secreți ai marilor lideri politici. Iubirea a prins în elanul ei, uneori nebunesc, împărați, regine, regi, țari și țarine domitori, președinți și chiar așa-ziși ”spioni ruși”, cazul Mariei Obrenovici, amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În orice caz, „prezentarea deliciilor de budoar, poveştile reale sau inventate despre amorurile „prinţilor”, îi umanizează pe aceştia din urmă, îi „democratizează”, îi aduc în cotidianul omului comun” spune lect.univ.dr. Ovidiu -Ștefan Buriuiană de la Facultatea de Istorie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. Că iubirile secrete ale celor mai importanți oameni în stat au fost întotdeauna desconspirate și mediatizate este un lucru știut, dar câte din acestea sunt și adevărate din perspectiva istoricului, aflăm de la profesorul Ovidiu-Ștefan Buruiană.

360.uaic.ro: Există în istorie cazuri în care iubirea a fost mai presus de rangul social al unuia dintre cei doi îndrăgostiţi ?

Ovidiu-Ștefan Buruiană: Discuţia pe care o deschide o astfel de întrebare despre iubire şi rang social este provocatoare pentru un istoric şi implică plasarea lui, a mea, ca profesionist, atât în orizontul istoriei culturale şi al sociologiei istorice (cu ideea societăţilor de status), cât şi pe palierul anectodicului, al istoriei de budoar. În orice caz, istoricii au dificultăţi certe în a operaţionaliza conceptul respectiv. Din punctul meu de vedere, iubirea, aşa cum o semnificăm noi acum, ţine de o evoluţie a paradigmei occidentale, europene, de gândire a relaţiilor interumane. Ea reprezintă o construcţie literară ce începe, după mine, în perioada anilor 1200-1300 d. Hr., atunci când iubirea normativă creştină, spirituală, plină de virtuţi, este tot mai mult concurată de „amorul de curte”, de „iubirea cavalerească”. Noua reprezentare asupra femeii şi a sentimentului de iubire se distanţează de concepţiile antichităţii greco-romane – mult mai permisive ca norme morale şi legale – şi devine „iubirea cavalerească”, iubirea faţă de Doamnă.

Iubirea constituie motivul poetic al acţiunii frumoase, deşi nu întotdeauna este unită cu onoarea. Este momentul înnobilării ideologice a iubirii, la propriu, situarea acestui sentiment în zona mediilor înalte ale societăţii, dar totodată în afara matrimoniului. În timp ce căsătoria de fractură creştină induce ideea de datorie, iubirea, ca amor, reprezintă o condiţie a libertăţii indivizilor, o gratuitate a sentimentelor lor, o acceptare a umanităţii. În același timp Biserica acuză părăsirea idealurilor înalte, slăbiciunea omului, căderea lui prin preocuparea pentru teluric, pentru carnal. Gândiţi-vă la poemele cavalereşti, Cavalerii Mesei Rotunde, cu triunghiul amoros regele Arthur – regina Guinevere – cavalerul Lancelot, la Tristan şi Isolda, cu o situare asemănătoare: regele Mark – regina Isolda – Tristan, etc., sau chiar la Dante, cu povestea Francescăi di Rimini şi a lui Paolo Malatesta, situaţi în primul cerc al Infernului.

Idealul iubirii creştine s-a diluat însă tot mai mult în timp, în pofida reformei şi puritanismului din secolele XVI-XVII, morala de Curte şi cea publică acceptând ideea metreselor regale sau a favoritelor/ favoriților:

• cazul reginei Elisabeta I a Angliei care şi-a înobilat favoritul, pe Walter Raleigh;

• favoritele recunoscute ale regilor Franţei – dacă ar fi să ne referim doar la cunoscutele Madame Du Barry sau Madame du Pompadour în cazul lui Ludovic al XV-lea-;

• favoriţii ţarinelor Rusiei – Orlov sau Grigore Potemkin pentru Ecaterina cea Mare ş.a.- , aceștia au jucat şi un mare rol politic totodată.

360.uaic.ro: Cât de des astfel de relaţii au fost oficializate, fie şi prin căsătorii morganatice ?

O.Ș. B.: După 1700, în plan european, modelul societăţilor de status este tot mai mult înlocuit de o societate plurală, bazată de integrare socială şi pe egalitate. În lumea modernă, iubirile „interzise” sunt mai curând cele care sfidează normele morale prin indecenţă şi mai puţin cele care transced vechile bariere sociale. Se păstrează însă o anumită rigoare în cazul vechilor elite înalte (familii regale sau aristocratice) şi în cazul noilor lideri politici, care au o expunere publică maximă în condiţiile societăţilor moderne, o expunere față de „opinia publică”, ceea ce induce un anumit conservatorism al normelor şi atitudinilor general acceptate. Iubirile şi pasiunile lor „secrete” creează evenimente de presă, dar nu neapărat indignare, ci mai curând emoţie. Prezentarea deliciilor de budoar, poveştile reale sau inventate despre amorurile „prinţilor”, îi umanizează pe aceştia din urmă, îi „democratizează”, îi aduc în cotidianul omului comun. În secolele XIX-XX, au fost rare crizele de stat

structurate în jurul unui scandal de amor. Există şi cazuri în care pasiunea între un bărbat cu un rang social înalt – cel regal, cel mai adesea- şi o femeie cu un rang social inferior a condus la căsătorii „morganatice”, în care nici femeia şi nici copiii rezultați din căsătorie nu puteau avea pretenții la titluri, avere, ş.a.m.d.. De exemplu, arhiducele moştenitor al Coroanei Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand, cel asasinat la Sarajevo în iunie 1914, s-a căsătorit astfel cu contesa Sophia Chotek, – ca un amănunt, Franz Ferdinand devenise moştenitor al Tronului după sinuciderea din dragoste a prinţului Rudolf, împreuă cu amanta sa, baroneasa Marie Vetsera, în ceea ce s-a numit „drama de la Meyerling”-. Şi cazurile sunt numeroase, implicând nume importante din familiile regale ruse, inclusiv ţarul Alexandru al II-lea, italiene sau austriece. Au fost şi situaţii în care intenţia de a oficializa o astfel de relaţie a determinat renunţarea la poziţia de rege. În 1936, Eduard al VIII-lea al Regatului Unit a abdicat, și nu domnise nici măcar un an, pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorţată, fapt inacceptabil în acel moment pentru Biserica Anglicană.

360.uaic.ro: Iubirea sau alte scopuri a fost cea care a unit cupluri precum: Cleopatra şi Cezar, ori pe Maria Walewska cu Napoleon Bonaparte, pe Maria Obrenovici şi Alexandru Ioan Cuza, Ioana (Zizi) Lambrino – Carol, Elena Lupescu şi acelaşi Carol, ulterior Carol al II-lea de România, pe Wallis Simpson cu Regele Eduard al VIII-lea, sau pe Mimi Beardsley-John F. Kennedy, Monica Lewinsky-Bill Clinton sau Camilla Parker Bowles cu Prinţul Charles ?

O.Ș.B: Cazurile enumerate mai sus nu sunt egale şi nu pot fi comparate. Sunt personaje de anvergură istorică şi autoritate / legitimitate diferite, iar relaţiile cu personajele feminine menţionate, -ele însele de condiţie diversă, dacă ar fi să mă refer la Cleopatra, regina Egiptului, şi la cele două stagiare de la Casa Albă- s-au produs în momente diferite ale biografiilor lor. Cesar se afla la apogeul puterii sale, (ca şi Napoleon), după înfrângerea lui Pompei, în momentul întâlnirii cu Cleopatra, în timp ce prinţul Carol, ulterior Carol al II-lea al României, avea 25 de ani şi era mai curând nemulţumit de rolul cu totul secundar ce îi fusese repartizat în timpul războiului. De asemenea, relaţiile menţionate au fost diferite ca durată şi intensitate a sentimentelor. Nici notorietatea cazurilor nu este aceeaşi, despre relaţia dintre Mimi Beardsley şi John F. Kennedy noi aflând unele aspecte relativ recent. În ceea ce priveşte stabilirea mobilului acestor relaţii, un răspuns tranşant este cvasiimposibil. Mărturiile contemporane sunt cel mai adesea subiective, în raport cu poziţionarea proprie a memorialistului faţă de personajul în cauză. Nici istoricii nu pot oferi un răspuns sigur, neputându-se situa pe de-a-ntregul în condiţionările şi sensibilităţile acelui timp. Prin urmare nu aş vorbi neapărat despre dragoste – iubire, ci despre pasiune, adoraţie, respect, valorizare, securitate emoţională sau chiar interese pragmatice, în anumite conjuncturi foarte complicate de altfel.

„Relaţia, finalizată prin căsătorie, cu Elena Lupescu, a destructurat imaginea monarhiei româneşti în ţară şi în afară, unde Carol al II-lea era supranumit „The Playboy King””

360.uaic.ro: Care a fost cea mai influentă amantă a tuturor timpurilor?

O.Ș.B.: Întrebarea este una foarte generală şi nu am cele mai bune instrumente conceptuale şi cantitative pentru a măsura influenţa pe care a deţinut-o o persoană anume. În înşiruirea anterioară a relaţiilor mai sus menţionate, aş evidenţia-o pe regina Egiptului, Cleopatra, care prin intermediul lui Cezar şi, ulterior, a lui Antoniu a părut să renască perioada de influenţă a Egiptului în plan politic.

Tradiţional, perioadele de demult oferă mai multe exemple de personaje „amante” care au putut influenţa major deciziile publice, iar faptul este explicabil printr-un anumit arbitrariu al puterii, prin statutul divin al liderului politic. Din această perspectivă, aş adăuga o altă figură legendară la cea evocată anterior, biblică în orice caz, cea a Esterei, care din postura de „soţie” a regelui persan Xerxes, şi-a ajutat foarte mult poporul, pe evrei. Sărbătoarea Purimului, ca sărbătoare a eliberării din stăpânirea persană, este strâns legată de acţiunea acestui personaj feminin.

360.uaic.ro: Care a fost cea mai răsunătoare poveste de iubire interzisă în istoria României ?

O.Ș.B: În completarea termenilor în care am definit iubirea în răspunsul de la prima întrebare, în lumea modernă iubirea interzisă a liderilor politici este cea care are consecinţe asupra spaţiului public. Unele situaţii ţin de un interes monden pentru viaţa „celor suspuşi”. Este cazul reginei Maria şi a colonelului canadian Joseph Boyle sau relaţia dintre aceeaşi frumoasă regină a României şi prinţul Barbu Ştirbey – deşi, în acest din urmă caz, lucrurile au fost mai complicate, prin implicaţiile politice ale acestei relaţii-. Un al caz celebru a fost cel al Marucăi Cantacuzino, prinţesa care a trăit o intensă poveste de iubire cu filosoful Nae Ionescu, iar ulterior s-a căsătorit cu George Enescu. Pentru secolul XX, probabil cea mai cunoscută poveste interzisă a fost cea a prinţului Carol, viitorul Carol al II-lea. Şi nu mă refer aici la escapada din timpul războiului cu Ioana Zizi Lambrino, deşi efectele asupra Casei Regale sunt de durată, -precum recentul verdict din justiţie privind recunoaşterea prinţului Paul, fiul lui Carol Mircea, ca membru al familiei Regale -, cât mai ales la lunga relaţie, finalizată prin căsătorie, cu Elena Lupescu, care a destructurat imaginea monarhiei româneşti în ţară şi în afară, unde Carol al II-lea era supranumit „The Playboy King”, dar şi pentru că a decredibilizat actul de guvernare.

360.uaic.ro: De ce erau tolerate astfel de iubiri interzise ?

O.Ș.B: Nu cred că este un singur răspuns, multe din cazuri, mai ales în perioada modernă, fiind explicate prin slăbiciunile partenerelui – cazul Elenei Cuza, al regelui Ferdinand – şi a elitei politice, sau prin interese punctuale. Au fost însă şi situaţii când elita politică s-a opus unor astfel de derapaje de la responsabilităţile pe care le incumba respectiva poziţie socială. În afara cazului menţionat al regelui Eduard al VIII-lea al Angliei, care în faţa opoziţiei guvernului a fost nevoit să abdice, o situaţie similară, cu altă evoluţie însă, s-a petrecut în spaţiul românesc, cu prinţul moştenitor al Tronului, Ferdinand. Îndrăgostit de una din doamnişoarele de onoare ale reginei Elisabeta, Elena (Elencuţa) Văcărescu, dorind să se logodească cu ea – fapt încurajat de romantica regină a României şi acceptat în mare măsură de regele Carol I- , Ferdinand s-a văzut confruntat cu opoziţia primului ministru Lascăr Catargiu. Văzând în posibila căsătorie o mezalianţă, omul politic conservator a afirmat răspicat în faţa regelui că „Majestate, aiasta nu se poate!”, amintind că obligaţia prinţului moştenitor era să se căsătorească cu cineva aparţinând familiilor domnitoare din Europa. Faţă de insistenţele, mai mult ale reginei, Lascăr Catargiu a ameninţat chiar cu decăderea prinţului din calitatea de prinţ moştenitor. Iar această iubire interzisă s-a sfârşit.