„Definiţia cea mai bună a lui Dumnezeu este iubire”, spune prof.univ.dr. Emil Dumea. În oameni, continuă părintele, se resimte o scânteie din iubirea infinită, rădăcina celui mai pur sentiment din sufletele oamenilor. Dar se poate transforma vreodată aceasta în păcat? Vă invităm să citiţi un dialog despre dragoste, divinitate şi religie părintele Emil Dumea, decanul Facultăţii de Teologie Romano-Catolică.

360.uaic.ro: Ce ar trebui să ştim despre dragoste?

EMIL DUMEA: Acest cuvântul – dragoste – care este cel mai folosit, s-a banalizat, s-a instrumentalizat. A devenit un fel de monedă care îşi pierde valoarea. În specificul acestei Facultăţi, pot spune că dragostea este o formă de manifestare de bază a omului. Iubirea este atitudinea de fond care trebuie să îl caracterizeze pe om. Mai mult decât cunoaşterea celuilalt sau cunoaşterea proprie este necesară iubirea. De multe ori, ca să cunoşti mai bine pe cineva, trebuie cu adevărat să îl iubeşti. Cunoaşterea aceasta rece, analitică, pur raţională a celuilalt îţi limitează, de altfel, cunoaşterea. De aceea cred că o mamă îl cunoaşte mai bine pe copilul ei iubindu-l decât încercând să îl înţeleagă. Multe din atitudinile copilului, de multe ori, nu au nici o logică, sunt simple manifestări poate instinctuale şi, atunci, dacă începi să iei măsuri disciplinare, de fapt, pe acel copil nu îl înţelegi, nu vei creea un raport bun cu dânsul, doar prin prisma acestei raţiuni.

360.uaic.ro: Ucide raţiunea dragostea?

E.D.: Da. O atitudine care să meargă de la inimă la inimă e mai importantă de multe ori decât un raport pur raţional cu ceilalţi. Şi asta pentru că omul este creat din iubire de Dumnezeu şi raţiunea lui de a fi este tot aceea a iubirii. Dragostea nu este pur instinct, atracţie între un bărbat şi o femeie sau invers, dar trebuie să îi găsim rădăcinile, este ceva mult mai profund în fiinţa noastră. Trebuie să privim dincolo de „sclipiciul” ăsta care îl vedem fie pe ecranele televizoarelor, fie în ceea ce se scrie sau se aude prin diferite melodii.

360.uaic.ro: Cum îi găsim rădăcinile?

E.D.: Definiţia cea mai bună a lui Dumnezeu este „iubire”. Creat după chipul şi asemănarea Lui, în om se regăseşte ceva, o scânteie din aceasta de iubire infinită, care este Dumnezeu. Deci o rădăcină a iubirii în fiinţa umană o găsim în divinitate. Şi, de fapt, rupt de această legătură sau rădăcină, omul se înstrăinează, intră într-un cerc vicios de unde greu poate ieşi.

360.uaic.ro: Dar ţine iubirea cont de religie?

E.D.: Nu! Iubirea aparţine fiinţei umane dincolo şi deasupra oricărei forme religioase. Religiile sunt şi ele rezultatul unor contexte de timp, de mentalităţi, culturi, sunt forme de exprimare a credinţei omului în absolut, dar care sunt condiţionate istoric şi zonal, cultural. Iubirea aparţine esenţei fiinţei umane care este aceeaşi indiferent de religie. Dar dacă ne gândim că iubirea este sentimentul cel mai puternic care poate să anime voinţa şi viaţa unui om, atunci, trebuie să o raportăm la ceva absolut, o dăruire din aceasta care trece dincolo de raţiune.

360.uaic.ro: Nu are ea nici un fel de explicaţie logică?

E.D.: Nu. Iubirea adevărată nu are explicaţie, nu aparţine logicii umane. Se poate declanşa într-un tânăr faţă de o tânără un sentiment atât de puternic că de multe ori lumea, văzând lucrurile altfel, se întreabă „ce a văzut omul ăsta la ea/el?”. Este un sentiment care trece dincolo de raţiunile acestea mercantile, care apoi te poartă înainte, indiferent de bogăţie, stare socială sau putere intelectuală, asta arătând ceva care nu găsim în logica umană.

„Îţi dau dacă îmi dai este comerț, nu dragoste. „

360.uaic.ro: Mai există dragoste pură, necondiţionată? De ce trebuie să oferim mereu dovezi?

E.D.: Într-o formă trebuie să se manifeste, nu poate fi o simplă idee în creierul meu numită dragoste. Dar cred că adevărata dragoste este necondiţionată. Aparţine esenţei ei ca iubire să nu fie condiţionată. Privind din exterior cred că suntem prea marcaţi de superficialitate şi de acest stres cotidian în care trăim şi care nu e sănătos pentru noi. Ar trebui să ne întoarcem puţin spre romantism, spre ceva care e mult mai calm, mai simplu, mai plăcut şi mai puţin declarativ.

360.uaic.ro: Îmi dai – îţi dau şi invers…

E.D.: Fiinţa umană nu este deplină, noi suntem un raport de alteritate faţă de jumătate, vorbim că ne lipseşte jumătatea, nu suntem întregi singuri, nu suntem autosuficienti, avem nevoie fiinţial să ne completăm. În sensul ăsta putem vedea condiţionarea. Adică ce îmi oferi tu din fiinţa ta şi ce îţi ofer eu, dar în nici un caz din punct de vedere material sau demonstrativ. Atunci este un comerţ, un schimb, îţi dau dacă îmi dai. Nu, asta, nu e dragoste. Dacă ne-am gândi acum la dragostea care izvorăşte din Dumnezeu, la fel, El nu mi-a pus mie condiţii ca să mă iubească, El mă iubeşte chiar şi dacă eu nu Îl iubesc. La fel, o mamă îşi iubeşte copilul chiar dacă acesta îi întoarce spatele, este ceva care trece dincolo de raţiune sau de aspectul acesta comercial cum este fondată societatea noastră. Societatea îţi oferă dacă îi oferi.

360.uaic.ro: Putem vorbi despre iubire perfectă?

E.D.: Nu suntem perfecţi şi cred că din start într-o relaţie ar trebui să se gândească la asta. Nimeni, nici unul dintre noi nu este şi nu va fi perfect. Un raport de iubire ca să dureze trebuie să admită şi limitele, ba chiar poţi admite şi căderile, să le numim infidelitate. Pot să fie şi astfel de momente. De aceea, cine îşi spune de la început că va avea un raport perfect se înşală. În acest raport trebuie să intre şi această compasiune, înţelegere a limitelor celuilalt şi chiar a căderii. Se poate şi ridica, deci fii atât de uman încât să înţelegi că a avut un moment. Nu trebuie să devină o constantă, dar nu poţi să îi ceri cuiva perfecţiunea pentru că nu o are nimeni.

360.uaic.ro: Şi când devine dragostea păcat?

E.D.: În societatea aceasta a noastră balcanico-bizantino-slavă, multe lucruri sunt puse tradiţional ca tabu. Li s-au pus marcă, etichetă de păcat pe ele. Suntem debitorii unor mentalităţi care au de-a face cu influenţe din lumea islamică şi din lumea grecească unde e catalogat păcat ceea ce nu are nimic de-a face cu păcatul. Mai ales generaţiile mai în vârstă găsesc multe păcate la generaţiile tinere pentru că nu mai corespund unor şabloane în care ele s-au născut şi au trăit. Cu toate astea, cred că păcat este atunci când înşeli încrederea celuilalt, când îi declari ceva, dar, de fapt, faci altceva. Lipsa de sinceritate faţă de celălalt, instrumentalizarea celuilalt este un mare păcat. Actul intim este o formă de manifestare adevărată a iubirii, este cel mai profund de care omul este capabil în relaţia unul cu celalat, iar dacă raporturile acestea intime sunt făcute aşa doar ca un scop în sine, cred că sunt un mare păcat. Te foloseşti de celălalt. Îl consumi aşa cum consumi un suc, un iaurt. Consumismul acesta degradează, macină, pe termen lung, acea frumuseţe a iubirii şi nu te face fericit. Îmbrăţişarea, sărutul nu sunt nicidecum păcate, ci sunt doar acele lucruri care nu sunt autentice. Declarativele astea în care noi am căzut acum sunt o banalizare a ceva care este mult mai profund şi asta poate fi considerat un fel de păcat, pentru că reprezintă o formă exterioară fără conţinut, dar sunt nişte clişee care dau bine în cadru şi le tot repetăm, cum ar fi „Te iubesc sau I love you” toată ziua.

„Activismul de astăzi nu ne mai lasă timp efectiv să trăim sau să ne gândim la noi înșine”

360.uaic.ro: Formularea „Pe vremea mea” poate fi folosită şi în ceea ce priveşte dragostea? Se manifesta ea diferit în trecut?

E.D.: Făcând o paralelă cu o perioadă anterioară, eu născut într-un ambient de sat, vedeam în raporturile din familie o nobleţe a raportului soţ/soţie, care, venind apoi la oraş sau în timpurile actuale, aproape că s-a uitat. De exemplu, eu nu l-am auzit niciodată pe tatăl ridicând tonul faţă de mama sau să vorbească în cuvinte de desconsiderare. Raportul lor, dar fără să fie declarativ toată ziua, era de o profunzime şi de o nobleţe care pe mine m-a impresionat. Cred că aveau în ei ceva ce astăzi puţin se banalizează. Asta poate fi numită dragoste de la care generaţiile actuale pot învăţa de la generaţiile părinţilor sau bunicilor lor.

360.uaic.ro: Se mai pot întoarce acele vremuri, fără „te iubesc” şi atât?

E.D.: Cred că este posibil, omul rămâne esenţial acelaşi, însă contextul în care el trăieşte este schimbător. De multe ori, ajungând în crize, în momente dificile, abia atunci încep oamenii să reflecteze asupra aceea ce şi-au declarat, ce au dorit unii de la alţii şi cred că noi trebuie astăzi să trecem printr-o astfel de criză ca să începem să reflectăm asupra importanţei acestei dragoste în raporturile noastre, să realizăm că prea am încercat noi să schimbăm lumea şi, de fapt, nu am schimbat nimic. Deocamdată suntem bulversaţi, antrenaţi într-un iureş al vieţii în care nu mai avem timp să stăm să reflectăm. Ne-am antrenat în multe activităţi şi probleme, stăm ore în şir în faţa unui monitor, vorbim la telefon cu diverse persoane în fiecare zi, scriem mesaje şi ne consumăm energiile şi timpul nostru, fără să mai avem timp să savurăm intimitatea sau profunzimea unui raport cu cineva. Avem atâtea „facilităţi”, dar, culmea, nu avem timp pentru noi înşine. Societatea timpului nostru ne consumă pe noi, iar noi o consumăm pe ea. În prima etapă explozivă a vieţii lor, tinerii vor să experimenteze, să trăiască din plin, dar nu îşi dau seama că în felul ăsta se consumă şi pe ei şi pe la 30 de ani au obosit deja. Activismul acesta de astăzi nu ne mai lasă timp efectiv să trăim sau să ne gândim. Riscăm să devenim nişte roboţei. Şi, atunci, unde mai este frumuseţea şi farmecul vieţii, unde mai este dragostea? Cum o trăim?

  dragoste facultatea de teologie romano-catolica, dragostea in religie, Emil Dumea, Emil Dumea Facultatea de Teologie Romano-catolica, interviu despre dragoste, interviu Emil Dumea despre dragoste, manifestarile dragostei in raportul dintre oameni si religie, uaic, UAIC Iasi, Universitatatea „Alexandru Ioan Cuza”