Într-un Iaşi rănit de război tânărul de pe valea Trotuşului, cu o valiză de lemn în mână, urca scările Palatului Universitar ca „să se facă domn”. Din septembrie 1957 şi până astăzi, adolescentul de atunci a ajuns şef de promoţie, apoi a devenit asistent universitar, profesor universitar de Istorie medievală şi Istoria Bizanţului, prorector pentru programul academic vreme de opt ani (1992-2000), iar în perioada septembrie 2009-octombrie 2010 coordonator al proiectului Muzeului Universităţii. De peste o jumătate de veac în slujba Universităţii din dealul Copoului, profesorul Ion Toderaşcu îşi caută în fiecare zi bucuria pe holurile iubirii sale „care nu se va sfârşi niciodată: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Roadele muncii sale din ultima vreme stau şi în vitrinele Muzeului Universităţii, în care se simte ca la el acasă.

[sws_blockquote align=”” alignment=”alignleft” cite=”” quotestyles=”style01″]„Reforma învăţământului din 1948 ne-a schimbat eroii naţionali şi în manualele şcolare au apărut Liuba, Nataşa, Zoe, Ivan şi Alexei”[/sws_blockquote]

 

360.uaic.ro: Cum v-aţi petrecut copilăria?

Ion Toderaşcu – Copilăria este, în condiţii obişnuite, o fericire inconştientă. Numai că atunci nu era „obişnuitul”, ci atmosferă de după război, cu multe lipsuri, tata fusese pe front, dar noi, copiii (eram patru copii la părinţi) ne vedeam de copilărie. Lipsurile nu ne priveau, eram şi prea mici. A fost tare greu pentru părinţi, care aveau multe „găuri” de acoperit. Dările către stat erau mari. Istovitoare şi greu de suportat erau „cotele obligatorii”, care luau drumul „Răsăritului eliberator”, ca despăgubire de război, în contul obligaţiilor de armistiţiu. Era dureros să vezi că, după treierat, cea mai mare parte din grâul obţinut de ţărani era încărcat în maşini marca „Steagul Roşu”, iar bietul ţăran rămânea cu mai nimic. Plângeau oamenii pe aria de treieriş.

 

360.uaic.ro: Cum era şcoala după Marele Război?

Ion Toderaşcu – Şcoala funcţiona ca după război. În primele clase, până la reforma învăţământului din 1948, care a reorientat total şcoala noastră şi a rupt-o de valorile din perioada interbelică, în fiecare dimineaţă, înainte de prima oră se spunea rugăciunea „Tatăl Nostru”. La început de săptămână, luni, clasa, în frunte cu învăţătorul, cânta „Trăiască Regele”. Portretele Regelui Mihai I şi al Reginei Mamă Elena erau în fiecare clasă (până la actul de abdicare forţată din decembrie 1947). În fiecare clasă era harta României Mari, „România Regelui Ferdinand I”, opera aceea de întregire naţională de la 1918. Voit ori simulând o lipsă de atenţie, învăţătorul nostru, Dl. Budescu (un adevărat „Domnul Trandafir”) „uitase” să decupeze din hartă teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord, răpite de guvernul sovietic prin nota ultimativă din 26 iunie 1940. A fost, desigur, atenţionat şi am asistat (văd şi acum scena, pentru că m-am bucurat întotdeauna de o memorie foarte bună), împreună cu întreaga clasă, la mutilarea hărţii României Mari. Învăţătorul a luat cu el fâşia decupată şi a pus-o în servieta lui care arăta „ca după război”.

Nu ne-au lipsit manualele şi erau tare frumoase, cu multe ilustraţii, cu poveşti din folclorul nostru, cu eroii noştri (Dv. cei din generaţia mea, vă amintiţi de imaginea aceea, aşa de dureroasă, cu mormântul soldatului erou căzut pe frontul de Răsărit, iar la cruce câinele militarului, care plângea?), cu portretul Regelui şi al Reginei Mamă (paginile cu portretele monarhilor au fost rupte din carte după decembrie 1947). Reforma învăţământului din 1948 ne-a schimbat eroii naţionali şi în manualele şcolare au apărut Liuba, Nataşa, Zoe, Ivan şi Alexei, iar istoria şi geografia României au rămas în umbra istoriei şi geografiei U.R.S.S.

 

360.uaic.ro: Vă puneau pe coji de nuci la şcoală?

Ion Toderaşcu – Ni se aplicau, încă, pedepse corporale atunci când nu ne făceam lecţiile, ori pentru obrăznicii copilăreşti. Nu grave. Ni se „dădea la palmă” cu rigla, ori eram puşi cu faţa la colţ şi la perete. Asta ne plăcea că puteam să ne maimuţărim. Dacă „ne dădeam pe gheaţă” eram pârâţi la părinţi pentru că stricam ghetele şi costau scump. „Răsplata” o luam acasă!!!

 

360.uaic.ro: Ce vă amintiţi din vremea foametei din 1946? V-a murit cineva apropiat?

Ion Toderaşcu – Nu, familia noastră, cea directă şi aceea extinsă stătea pe nişte temelii gospodăreşti bune. Dar seceta, care a lovit mai cu seamă Moldova, nu a ales. Numai că, gospodarii mai înstăriţi au mai avut ceva rezerve. În cazul nostru, a mai fost un avantaj. Tatăl meu, fiind ceferist, avea liber pe calea ferată şi a plecat după porumb şi grâu în Banat şi Bărăgan, unde fusese recoltă bună. Din ce aducea, dădea şi la alţii. Era un om iute la mânie, dar bun la suflet. Erau mulţi înfometaţi, foametea făcea ravagii, s-a murit de foame atunci, în anii 1945-1946.

 

[sws_blockquote align=”” alignment=”alignleft” cite=”” quotestyles=”style01″]„Să sperăm că raţiunea va învinge demenţa şi că armele diplomaţiei vor fi mai puternice decât armele războiului”[/sws_blockquote]

 

360.uaic.ro: Aţi avut un model în tatăl dv. ?

Ion Toderaşcu – Cei mai mulţi băieţi îşi caută un model în tatăl lor. Dacă îl găsesc. Tatăl meu, Grigore Toderaşcu, era un bărbat frumos şi cu o voce foarte frumoasă. A cântat pe scena Ateneului Român la ziua Regelui, 10 Mai 1939, ca solist al Corului Comunei Urecheşti, jud. Putna. Au mai fost selectate atunci, pentru acelaşi concert-omagiu, Corul studenţilor Universităţii din Iaşi şi Corul Judeţului Trei Scaune. Mama mea, Maria-Vasîlca (aşa, Vasîlca, pentru că era nume precum în zona Cernăuţi, de unde veneau bunicii mei materni), era şi ea printre corişti. Aşa mi-au povestit părinţii mei. Aveam acasă, la Urecheşti, şi o poză cu festivitatea de la Ateneul Român. Nu ştim pe unde a ajuns. De la tatăl meu am moştenit hărnicia, ordinea muncii, exigenţa şi vocea. Sigur, părintele meu avea ordinea în fiinţa lui, dar faptul că a lucrat la Căile Ferate, domeniu socotit atunci drept „a doua armată a ţării”, l-a disciplinat şi mai mult. Tata era foarte aşteptat să se întoarcă acasă „de la drum” (lucra pe locomotivă). Nu venea niciodată „cu mâna goală”. Adesea ne aducea halva, mai ales cu cacao, dar şi marmeladă din prune ori din caise, „marmeladă la lădiţă de lemn”. Era o bunătate. O caut şi acum prin magazine, dar a trecut vremea „marmeladei la lădiţă”. L-am iubit şi l-am respectat pe tata, dar am iubit-o şi mai mult pe mama. Eram copilul ei preferat. O iubesc şi acum, acolo unde este, în „Cealaltă Împărăţie”.

 

360.uaic.ro: De ce vă este teamă, de o nouă mare foamete? De un mare război? De moarte?

Ion Toderaşcu – De foamete? Foametea este un flagel care poate izbucni oricând, dar nu oriunde. Cea mai expusă zonă rămâne Africa, unde sunt precedente catastrofale. Aşa ceva nu se poate întâmpla în Europa noastră, care tinde să devină o mare familie, o familie care să funcţioneze precum vasele comunicante. Şi aceasta pentru că Uniunea Europeană este o idee veche, din anii crepusculari ai lui Napoleon cel Mare. Contele Saint-Simon şi istoricul Augustin Thiery au vorbit, în 1814, despre „Comunitatea Europeană” şi „Parlamentul European”, iar Victor Hugo a arătat o remarcabilă intuiţie atunci când, în 1849, a prevăzut, pentru secolul XX, posibilitatea organizării în „Statele Unite ale Europei”. Este o perspectivă revenită astăzi în preocupările factorilor de decizie de la Bruxelles şi Strasbourg. Eu sunt un optimist. De îndată ce vor fi depăşite unele neînţelegeri între statele componente, ca şi dificultăţile de organizare şi funcţionare, USA va privi peste Ocean la USE.

 

360.uaic.ro: De un nou mare război?

Ion Toderaşcu – Focare de război sunt multe în lume. Unul poate deveni oricând război. Dar spaima cea mare, egală cu „spaimele milenariste”, vine de la o nouă mare conflagraţie care, Doamne fereşte-ne, să pună în pericol existenţa vieţii pe planeta noastră. Pentru că se va purta, din nou trimit rugă către Pronie, cu mijloace catastrofale. Cum stau lucrurile astăzi în lume, pericolul cel mare vine dintr-o zonă a Extremului Orient şi din zone ale lumii arabe. Dar sper, trebuie să sperăm cu toţii, că raţiunea va învinge demenţa şi că armele diplomaţiei vor fi mai puternice decât armele războiului.

 

360.uaic.ro: De moarte?

Ion Toderaşcu –Toţi ne temem de moarte, ne temem mai ales de „veşnicia ei”. Nu ştim ce este şi cum este „Dincolo”. Dacă este un „Dincolo”. Nu s-a întors nimeni să ne spună. Un lucru este cert. Nu scapă nimeni de „Doamna cu coasa”. Moartea este epilogul unei piese de teatru care se numeşte VIAŢA.

 

[sws_blockquote align=”” alignment=”alignleft” cite=”” quotestyles=”style01″]„La ce să renunţ, la meseria mea? Niciodată şi deloc.”[/sws_blockquote]

 

360.uaic.ro: Cum era Iaşiul studenţiei Dv.?

Ion Toderaşcu – În septembrie 1957, cu o valiză de lemn, am intrat în Palatul Universitar de la Copou „ca să mă fac domn”, cum zicea tata. Iaşiul de atunci era altul, un oraş cu iz încă patriarhal, cu parfum de epocă, cu străzi înguste, cu un Lăpuşneanu care era strada de promenadă, cu Piaţa Unirii mai rustică, mai frumoasă şi mai îngrijită. Piaţa Unirii trebuie să fie „cheia oraşului”. Ea trebuie să arate altfel. Platoul de sus al pieţei se prezintă jalnic. Acolo te poţi accidenta oricând. Piaţa Unirii trebuie gândită şi amenajată de un specialist în spaţii exterioare, parcuri, grădini, străzi, pieţe. Este oglinda Iaşiului, „Oraş al Marilor Uniri” şi „al Marilor Iubiri”. Statuia lui Cuza ar trebui pusă mai bine în valoare. În Piaţa Unirii se află un edificiu-monument istoric, „Grand Hotel Traian”, construit după un proiect Gustave Eiffel, pe schelet metalic. În zonă, în partea de sus, spre nord-est se afla Cinematograful „Sidoly”, clădire stil, asemănătoare în interior cu sala Teatrului Naţional. Purta numele primului circ privat din România. Clădirea era şubredă, fusese afectată de război. În preajmă, pe strada Arcu, vis-à-vis de Colegiul Naţional, era clădirea Academiei Mihăilene, care şi-a deschis cursurile la 16 iunie 1835. A fost demolată în iunie 1963, sub motivaţia sistematizării oraşului, gest proletcult, care a privat oraşul Iaşi, „focar al inteligenţei” şi „scaun al ştiinţei” (M. Kogălniceanu) de un alt edificiu-simbol. Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, ridicată ca Fundaţie Universitară de Regele Ferdinand I (similară cu Fundaţia „Regele Carol I” din Bucureşti), urmare a legii din 11 februarie 1926, nu mai purta inscripţia săpată în piatră, care să memoreze că acolo este o Fundaţie Universitară Regală. Regimul proletcultist nu suporta nimic care să amintească de trecutul monarhic. Trecutul a fost repus în drepturi după renovarea acestui Palat al Cărţii în anii abia trecuţi.

 

360.uaic.ro: În perioada comunistă nu v-aţi gândit niciodată să renunţaţi?

Ion Toderaşcu – La ce să renunţ, la meseria mea? Niciodată şi deloc. Eu am profesat istoria medievală, un domeniu mai puţin expus politizării. Mi-am desfăşurat corect activitatea, nu am folosit niciodată în discursul meu, scris ori vorbit, citate din „documentele de partid şi de stat”, sau din cuvântările „Tovarăşului”. Dar absolut niciodată. Se poate verifica. În 1988 mi-a apărut o carte la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Lucrasem la această carte mai mult de 20 de ani. Am mers s-o dăruiesc Prof. Mihai Todosia, fost rector al Universităţii şi mare iubitor de istorie şi, de carte, în general. Avea o bibliotecă impresionantă, cu multe cărţi în ediţii foarte vechi, cărţi de patrimoniu. Un număr mare din aceste cărţi, cele mai multe tipărite în secolul XIX, sunt astăzi în patrimoniul Muzeului Universităţii, obţinute de mine de la moştenitoarea Profesorului. Ştiţi care a fost primul gest al prof. Todosia atunci când i-am înmânat volumul meu? S-a dus direct la Indice, la litera C. S-a uitat la mine şi mi-a zis, mirat şi, oarecum, îngrijorat: „Tovarăşe Toderaşcu, dar nu l-ai citat pe tov. N. Ceauşescu”. Da, nu-l citasem. Şi, nu uitaţi, eram în 1988, în paroxismul cultului personalităţii. Am avut această demnitate, ca într-o carte-sinteză, care privea permanenţele medievale româneşti, un discurs care ar putea fi definit, mai plastic prin formula, unitatea românească înainte de unitate, să nu fac loc unor citate care nu se motivau cu nimic. Şi nu numai de asta … Nu-mi amintesc ce i-am răspuns Profesorului Mihai Todosia, dar aşa a fost.

 

360.uaic.ro: Îi cunoşteaţi pe securiştii acelor ani?

Ion Toderaşcu – Pe unii dintre ei şi numai din vedere, pentru că fuseseră studenţi la cursurile fără frecvenţă, la Istorie şi la Drept. Altfel, nu am avut nici un fel de relaţii cu această instituţie şi cu oamenii ei. Nu m-au solicitat pentru că profilul meu de om nu-i interesa. Iar eu n-aş fi acceptat niciodată să devin unealta cuiva. Ştiau securiştii pe cine să racoleze, aveau „ochi”. Când am fost pus în situaţia să conduc o delegaţie străină pe la monumentele istorice din oraşul nostru, ori când am luat parte la o manifestare ştiinţifică care implica participarea unor specialişti străini, trebuia să comunic la „doamna” secretară de la relaţii externe, la Rectoratul Universităţii, ce şi cum am discutat cu ei, ce părere aveau de regimul politic de la noi etc. Am informat întotdeauna sec, succint şi în termeni care priveau istoria noastră în general, istoria oraşului şi a monumentelor noastre, în special. Nimic mai mult. De altfel, nimeni nu se putea sustrage acestei obligaţii, dacă avusese relaţii cu străinii. Atmosferă apăsătoare.

Îmi amintesc o scenă, care se repeta, cu Doamna Albăstrica Iavorschi, o doamnă din high-life-ul ieşean vechi, care a fost secretară şefă la Facultatea noastră. Ne atrăgea atenţia când îl vedea pe securist prin Universitate: „Vedeţi, mamă, că este pândariul pe aici!”.

 

[sws_blockquote align=”” alignment=”alignleft” cite=”” quotestyles=”style01″]„S-a creat o suprapopulaţie de licenţiaţi fără rost, fără perspective, şi, mai ales, cu o diplomă fără acoperire reală de competenţă”[/sws_blockquote]

 

360.uaic.ro: Ce credeţi că-i lipseşte astăzi învăţământului românesc?

Ion Toderaşcu – Învăţământul nostru n-a avut niciodată tot ceea ce-i trebuia. Întotdeauna i-a lipsit ceva. Mai întotdeauna finanţarea şi, tot „mai întotdeauna”, infrastructura corespunzătoare, la nivel naţional. Câtă dreptate avea istoricul V. A. Urechia , atunci când afirma, în Senatul României, la dezbaterile privind Legea pentru construirea şcolilor secundare şi superioare şi a institutelor de cultură (1886), că „nu putem avea şcoli, dacă nu vom face prealabil locale […]. Localul stabil este şi semn de stabilitate în şcoală”. Reforma lui Spiru Haret (aprilie 1898), „marele ministru” (N. Iorga), a făcut din infrastructura şcolară o piatră unghiulară. În anii ministeriatului său (1897-1899, 1901-1904; 1907-1910), Spiru Haret a făcut să se construiască 1750 de şcoli săteşti.

Şcoala este un domeniu în permanentă reformare, pentru că procesul instructiv-educativ se află sub semnul permanentei înnoiri. După un timp de înnoiri, de reformare, vine reforma, care este o înnoire structurală, de fond, impusă de schimbări majore, socio-politice în plan naţional, dar şi în evoluţia educaţională pe plan general. Este nevoie de sincronie şi diacronie în sfera educaţională, domeniu foarte sensibil, cu repercusiuni pe tot portativul societăţii.

Prăbuşirea regimului totalitar în decembrie 1989 a deschis alte perspective învăţământului românesc. A fost elaborată, gradual, o nouă legislaţie şcolară: Legea învăţământului (1995), Legea Statutului personalului didactic (1997) şi Legea Educaţiei Naţionale (LEN, 2011), aceasta din urmă fiind concepută astfel, încât să asigure evoluţia învăţământului românesc la standardele celui european. Autonomia universitară, descentralizarea, libertatea deciziilor propulsează Universitatea spre alte orizonturi, asigurându-i un loc în marea comunitate europeană.

Dar, o ştim toţi, s-au făcut foarte multe greşeli în domeniul şcolii, în deceniile din urmă, după 1989. Cu sprijin şi din interese politice s-a „dat liber” la înfiinţat universităţi, care au tras şcoala românească în jos. Controlul calităţii a scăpat de sub control. S-a creat o suprapopulaţie de licenţiaţi fără rost, fără perspective, şi, mai ales, cu o diplomă fără acoperire reală de competenţă.

Învăţământul superior trebuie să fie un bun la care să aspire cât mai mulţi tineri, dar nu orice tânăr. Trebuie să se renunţe la sistemul de admitere „pe bază de dosar”, sistem nociv, care elimină concurenţa adevărată, de calitate. Generaţia mea a mai trăit o perioadă în care, pentru reuşită sigură, trebuia „să ai dosar bun”. Sigur, era vorba despre un altfel de dosar. Dar, personal, când aud formula „pe bază de dosar”, mă întorc îngrozit în timp, la „deceniul obsedant”, când nu mai conta calitatea, ci „omul nou”, credincios „partidului şi poporului”.

Bref, pentru asigurarea calităţii şi îndeplinirea standardelor de excelenţă, trebuie să se revină la examenul de admitere în învăţământul superior. Un examen flexibil, pliat pe specificul fiecărei facultăţi. Dar serios, nu formal. Iar accesul în învăţământul superior cu examen de admitere să fie menţionat şi în documentele şcolare de absolvire: INTRAT CU EXAMEN DE ADMITERE.

 

360.uaic.ro: Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, tot profesor aţi dori să fiţi?

Ion Toderaşcu – Da, tot asta aş face, pentru că mi se potriveşte, îmi place. „Catedra vorbeşte mai mult şi mai bine decât Tribuna” (Gh. I. Brătianu). Catedra m-a atras şi i-am dăruit tot ce am ştiut şi cum am ştiut mai bine. Acolo, în faţa studenţilor, am trăit fascinaţia muncii mele. Odată, la un curs festiv, invitat să particip şi eu (eram la finalul carierei), m-am aşezat la balcon (cursul avea loc în Aula Magna „Mihai Eminescu”), mai retras. O studentă-absolventă (îmi pare rău că nu-i mai ştiu numele, dar poate citeşte acest text şi vine s-o revăd; ar fi şi o confirmare a adevărului) a venit la mine şi a insistat să merg la parter şi în faţă. Şi, ca să mă convingă, mi-a argumentat: „Locul Dv. este în faţă de tot; cursul Dv. rămâne pentru noi, studenţii Dv., o legendă”. Nu exagerez cu nimic. Nu-i în firea mea să recurg la asemenea artificii ieftine. Poate nu-i tocmai frumos că „m-am lăudat”. Dar este vorba despre profesoratul meu, iar opinia studentei-absolventă a venit ca un certificat de atestare la felul în care mi-am făcut datoria şi la ce reverberaţii a produs discursul meu de la catedră.

Să mai adaug ceva pentru a mă asigura că sunt perceput corect şi că sunt socotit cinstit în ceea ce spun.

Între noiembrie 2010 şi mai 2011 am fost în USA (California, Pasadena), la copiii mei (Anca-Mădălina, fiică, profesoară de limbi străine la un colegiu privat, Théa-Carina, nepoată, elevă în clasa a V-a şi Virgil, ginere, inginer NASA, cercetător JPL şi profesor asociat la Universitatea Californiei de Sud). Am cunoscut diverşi români, aflaţi în situaţii şi în posturi înalte. Unii plecaţi de mult timp, dar cărora le este încă gândul la „iarba verde de acasă”. Am discutat cu ei, în împrejurări diverse, despre istoria românilor şi despre Universitatea din Iaşi. Apoi, mi s-a făcut propunerea să conferenţiez la „<<Viitorul Român>>. Societatea Culturală a Românilor din California”, înfiinţată în 1926. Are şi o publicaţie proprie. Am ţinut acolo două conferinţe:

1.Gheorghe I. Brătianu – un savant şi un soldat, şi

2.Universitatea din Iaşi – Jubileu 150 (1860-2010).

Reproduc, aici, impresia unei ascultătoare, Doamna Monika Artimescu, arhitectă în Los Angeles: „A fost prima dată când am participat la un eveniment organizat de „Viitorul Român”. Domnul Profesor Toderaşcu m-a captivat prin calitatea de document şi poezie a discursului său până la uitarea de sine. Aş fi ascultat un infinit curs de istorie prezentat de acest profesor nealterat de viaţă şi vreme, căruia lumina îi umple personalitatea, erudiţia mintea. Noi am avut onoarea să fim oleacă luminaţi şi învăţaţi. Seara a fost minunată”.

Acest text a fost citit pe Internet de o fostă studentă a Facultăţii de Istorie (promoţia 1993), pe nume Dana Savin (c. Mavrodin), care după licenţă a continuat cu studii superioare de administraţie publică în Franţa. Atunci, în luna mai 2011, funcţiona la Clermont-Ferrand. Impresionată de aprecierile Doamnei arhitect Monika Artimescu, şi-a amintit la rându-i:

Dana Mavrodin. „Exact acum 20 de ani, în 1991, cam pe vremea aceasta, Profesorul Toderaşcu ţinea, ca în fiecare an, ultima prelegere a cursului magistral de Istorie medie a României – cel mai greu şi, paradoxal, mai fascinant curs din facultate. Ca de obicei, la ora exactă, nici o secundă după, Profesorul şi-a scos ceasul cu lanţ din buzunar şi a spus simplu: „Asta a fost!”. Moment în care, în mod absolut spontan – pentru prima şi ultima oară în cei 4 ani de facultate – întregul amfiteatru plin de studenţi s-a ridicat în picioare şi a aplaudat timp de câteva minute. Îmi amintesc scena cu acea precizie pe care doar momentele marcante o dau. Eram unul din acei studenţi”.

La asemenea cuvinte frumoase, cine n-ar privi cu bucurie, înapoi în timp, la drumul parcurs cu muncă, pasiune şi dăruire?

 

[sws_blockquote align=”” alignment=”alignleft” cite=”” quotestyles=”style01″]„Nu pot trăi fără să muncesc. Munca face parte din fiinţa mea”[/sws_blockquote]

 

360.uaic.ro: Într-o emisiune-radio aţi caracterizat relaţia dvs. cu Universitatea ca pe „o iubire care nu se va sfârşi niciodată”. Care este izvorul acestei iubiri?

Ion Toderaşcu – Da, aşa am spus la „Taifasuri Academice” (Radio Nord-Est) şi aşa este. Nu se va sfârşi niciodată, o voi lua cu mine şi „Dincolo”. Voi iubi veşnic Universitatea noastră, de care mă simt foarte ataşat. Trec zilnic pe la Universitate, chiar dacă nu am treabă; trec să-mi încarc sufletul de bucuria acestui „palat universitar”, în care am intrat un tânăr timid, dar nu sfios, îmbrăcat modest şi cu o valiză de lemn, şi am ieşit şef de promoţie, am fost încadrat la Universitate imediat după absolvire, am urcat toate treptele ierarhiei academice, de la preparator la profesor, mi-am făcut datoria cu cinste, am fost apreciat de comunitatea academică, sunt şi acum respectat pentru că slujesc în continuare Universitatea cu acelaşi entuziasm şi cu dăruire. Dovadă este şi Muzeul Universităţii, care a fost înfiinţat şi organizat în aceşti ani de constrângeri financiare. A fost un act de curaj din partea Domnului Rector, Profesorul economist Vasile Işan, pentru care merită toată lauda. Muzeul, în general, este locul unde omul se întâlneşte cu istoria. Iar când este personalizat, cum este şi cazul Muzeului nostru, atunci el devine şi un album de familie, de familie universitară. Este şi o biografie prin ceea ce trecutul unei şcoli superioare a lăsat mai de preţ: personalităţi fondatoare, oameni de ştiinţă, cărţi, documente, imagini, aparate, obiecte tridimensionale etc. Muzeul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” este unul modern şi frumos. Încântă pe toţi aceia care îl vizitează. El este astăzi un brand. M-am alăturat acestui proiect în septembrie 2009, când Domnul Rector Işan mi-a propus să preiau coordonarea organizării, pentru a dinamiza lucrul. Astfel, în octombrie 2010, într-un moment fast al Universităţii din Iaşi, Jubileul – 150 (1860-2010), am putut prezenta oaspeţilor o primă înfăţişare a acestui spaţiu de memorie universitară. Organizarea a continuat şi se desăvârşeşte sub conducerea tânărului meu coleg şi discipol la catedra universitară, Domnul conf. univ. dr. Bogdan Maleon, care este acum director al Muzeului.

 

360.uaic.ro: Care a fost cea mai mare bucurie pe care aţi trăit-o în Universitarea „Cuza”?

Ion Toderaşcu – Cea mai mare bucurie a fost, de fapt, o permanentă mare bucurie: aceea de a fi avut şansa vieţii să lucrez într-o asemenea prestigioasă instituţie, alături de oameni de valoare. Că am avut 46 de promoţii de studenţi, pe care i-am învăţat şi de la care am învăţat. Că, după mai bine de jumătate de secol, ca student şi profesor, am lăsat în urmă o imagine bună şi am rămas în relaţii civilizate cu oamenii civilizaţi din Universitate şi din Cetate. N-au lipsit, însă, nici momentele triste din viaţa mea universitară. Dar cine nu le are? Trăiesc şi astăzi bucuria muncii. Nu pot trăi fără să muncesc. Munca face parte din fiinţa mea.

 

 

 

 

  admitere la facultate, interviu cu profesorul de istorie Ion Toderașcu, muzeul universitatii, razboi, securisti, Universitatatea „Alexandru Ioan Cuza”, URSS