Cum ar fi să găseşti o linie magică peste care, dacă îndrăzneşti să treci, vei uita de toate problemele şi durerile vieţii?  Se pare că eu mi-am găsit acel hotar magic, el este chiar poarta către Grădina Botanică „Anastasie Fătu”.

Dacă vei ajunge acum prin acest loc magic vei vedea puţin din coregrafia din spatele spectacolului. Sunt zeci de oameni care deretică prin diverse locuri, vopsesc garduri, plantează flori. Şi totuşi acesta e doar începutul. Minunile se petrec în sol şi-n sere, departe de ochii lumii, tu doar auzi muzica delicată ce este cântată florilor pentru ca ele, la rândul lor, să te încânte.

Nu există anotimp potrivit să te plimbi prin oaza de verdeaţă de la capătul Copoului. Iarna se aseamănă unei femei ce se acoperă şi totuşi lasă un umăr gol, ca dar pentru imaginaţie. Primăvara se umple de culori ca o ţigancusă plină de viaţă ce dansează la adierile vântului. Vara te umple de parfum de trandafiri. Iar toamna… toamna îmi trezeşte atâtea sentimente încât mi-e frică să le verbalizez, convinsă fiind că vor ieşi doar fraze de lemn şi clişee.

A doua poartă magică a Grădinii e o cupolă pe sub care mai vezi trecând vara mirese timide. E poarta către rozariu, loc în care am senzaţia că mă pierd pe mine însumi. Şi iată că mă trezesc în postura de a considera blasfemie orice alt ritual în afară de cel pe care eu îl repet de fiecare dată când ajung acolo: mă opresc în poartă şi privesc în ansamblu statuia, băncile din capăt, cele de sub grilajul ce vara e plin de flori, culorile… şi apoi păşesc hotarul, lăsându-mă să alunec în visare.

E ciudat cum unei persoane cum sunt eu, studentă în anul I la Informatică, dependentă de tehnologie, telefon şi informaţie, i se insuflă de către acest loc un sentiment atât de sacru încât îşi inchide telefoanele la intrarea în sanctuar şi lasă algoritmii şi neliniştile la poartă. E ceva în măreţia naturii ce te supune. Chiar şi furtunile, de care sunt îngrozită, capătă o frumuseţe sălbatică aici, când vezi brazii culcându-se la pământ şi lacul învolburat.