În munca mea de consilier în carieră folosesc des întrebarea „€cum ştii că ai făcut un lucru bine?”€œ. O completez apoi uneori cu „ai un sentiment interior? ai nevoie de feed-back-ul celorlalţi? este vorba de o combinaţie între cele două?”

Zilele acestea, învăţ studenţii să-şi facă planuri de carieră şi acesta pare unul dintre cele mai grele lucruri pe care le au de făcut: să se autoevalueze. Să îşi dea seama cât de mult au parcurs din drumul pe care spun că şi-l doresc. Să îşi dea seama cât mai au de învăţat, de lucrat. Să înţeleagă în ce direcţii ar avea nevoie să se dezvolte şi cât.

Primul pas este să afle ce fel de tipar motivaţional* folosesc: intern, extern sau o combinaţie a celor două. Iar când şi-au dat seama, să înveţe să-şi asculte cu încredere vocea interioară – în primul caz, să ceară feed-back-uri de la oamenii importanţi pentru ei (colegi de echipă, profesori, mentori) – în cel de-al doilea, sau să facă şi una şi alta dacă tiparul motivaţional este combinat.

Pare mai uşor de spus decât de făcut, dar în acelaşi timp este exact ATÂT de uşor pe cât sună. Cei mai mulţi dintre ei, când îi întreb, descoperă că într-un fel, ştiu deja. Că pot da exemple concrete de situaţii când au avut un sentiment de împlinire atât de puternic, încât nu au mai avut niciun dubiu că au făcut o treabă bună; că ar şti pe cine să întrebe, dacă şi-ar face curaj sau că au căutat deja indiciile în privirile celor cu care au lucrat, ale celor pe care i-au ajutat sau ale celor care le-au supervizat activitatea.

Cei mai mulţi dintre studenţii cu care lucrez ştiu deja cum să se autoevalueze, cum să-şi dea seamă dacă au făcut un lucru bine sau nu. Mai ales după ce îşi clarifică lucrurile şi înţeleg că nu este un semn de slăbiciune să caute feed-back-ul altcuiva sau că propria voce interioară este uneori de ajuns şi că da, „au voie” să aibă încredere în ea, ei ştiu cum să procedeze pentru a se autoevalua. Dacă nu o fac totuşi, este de multe ori pentru că încă se tem, precum copiii mici care abia învăţa să meargă şi n-au încă suficientă încredere că pot parcurge un drum mai lung – cum ar fi între pat şi calorifer. Şi n-au încă încredere pentru că le lipseşte exerciţiul, pentru că, după ce ani de zile au fost învăţaţi să se încreadă aproape exclusiv în nota profesorului, e dificil acum să le ceri să spună singuri cât de buni sunt.

Cu toate că ştiu că le este dificil, le-o cer, totuşi. Din nou şi din nou. Nu am pretenţia să schimb în câteva zile obiceiuri de ani întregi, însă nici nu mă mulţumesc cu a nu încerca deloc. Mai ales că a şti să se autoevalueze le este util aproape în fiecare etapă a planificării carierei, de la autoanaliză la interviul de selecţie profesională. Aşa că îi întreb tot timpul „cum ştii că ai făcut un lucru bine?„.

Îi mai întreb, de asemenea, tot felul de alte lucruri incomode, cum ar fi „ce vrei să te faci când vei fi mare?” – dar această este o altă poveste şi va fi povestită altădată…

*descrierea pe larg a tiparelor motivaţionale se regăseşte în cartea „Cuvinte care schimbă minţi” a autoarei Shelle Rose Charvet, aparută la Ed. Amaltea în 2006