Nu cu mult timp în urmă am dat curs invitaţiei de a răspunde unor întrebări despre cum văd şi mă plasez  în relaţia didactică cu studenţii. Din acel material mai amplu selectez  şi reiau câteva idei.

În ciuda celor din exteriorul sistemului, sau, chiar, a celor din interior dar, care, fie rutinaţi, fie fără har, cred că a fi profesor înseamnă ceva călduţ, linear, previzibil, formulă fixă, o „veşnică linişte la orizont, muncă de funcţionar blazat”, toate, în ultimă instanţă, forme fără fond, eu ştiu şi simt mereu profesia ca pe o triplă provocare: cognitivă,  de relaţionare, morală.

Cognitiv, registrele de cunoaştere şi receptare umane nu sunt similare. Au marcaj personal, dar şi de grup. A simţi pe cine ai în faţă, cui te adresezi, ce poate şi ce nu poate înţelege, ce ţine de tine şi ce ţine de el/ei în deblocarea minţii este o aventură permanentă. Acelaşi subiect, la o grupă de studenţi, îl faci intr-un fel, la o grupă altfel. A căuta continu formule de a incita minţile şi a înlesni înţelegerea conţinuturilor propuse, te transformă, dacă te respecţi, într-un neliniştit căutător. Chiar dacă informaţia de bază nu o schimbi foarte des, deşi lumea de azi şi-a accelerat toate ritmurile, dinamica cognitivă a celor cu care lucrezi, te obligă la veşnică restructurare a metodelor, procedeelor, tehnicilor didactice. Ca atitudine didactică, sunt, poate,  ce am fost şi acum cinci ani, ca manieră de a lucra, nu tocmai.

Miza relaţională poate fi la fel de mare. Dacă, din start, premisele sunt ratate – lipsă de interes reciproc, de respect, de credibilitate, de încredere etc. – şansa de a-ţi îndeplini misiunea (formarea gândirii în spiritul domeniului în care studentul se specializează) scade drastic, pînă la a deveni nulă. Eşecul relaţional sabotează competenţa ta de specialist. Erorile umane pot omorâ parteneriatul cognitiv profesor-student.

Moral, am în vedere, acum, aici, o singură particularizare, din cele multe cu care te confrunţi ca profesor: nota. Dacă nu ai limpezimea şi puterea de a o utiliza în limitele scopului a ceea ce este ea – un feed-back al învăţării – rişti să pierzi tot ceea ce ai clădit cognitiv şi relaţional. Deşi este un instrument, un barometru al învăţării, deci, o informaţie cognitivă în ultimă instanţă, pentru cel care o primeşte, nota nu-şi respectă categoria; ea „sare” din cognitiv în moral. Nu este judecată ca „adevărată sau falsă” , ci ca „dreaptă sau nedreaptă, cinstită sau necinstită”. Dacă nu ai criterii clare de evaluare, dacă nu reuşeşti să creezi probe de măsurare discriminative, dacă nu respecţi ce ai convenit iniţial, dacă nu previi posibilităţile de fraudă, dacă schimonoseşti prin evaluarea ta ierarhia reală a grupei/seriei de studenţi, dacă doreşti să fii drept, dar nu te faci, totuşi, înţeles, dacă foloseşti nota ca mijloc de apărare, dacă…, dacă…., atunci este clar că nu simţi că această profesie este o provocare. Permanentă, incitantă şi nu tocmai uşor de dus. Iar dacă nu o simţi ca provocare, poate, mai onest, este să nu o faci.

Pentru a fi profesor, din punct de vedere cognitiv, cred că balanţă egocentrism-allocentrism trebuie să fie înclinată în favoarea ultimului. Moral, să-ţi temperzi egoismul – de altfel, atât de securizant – în favoarea altruismului, iar afectiv, empatia să nu-ţi fie stăină. Să crezi că a descoperi şi sprijini o minte,  a nu ofili un suflet, chiar este o valoare, mai mare  decât beneficiul material pe care îl obţii făcând asta. În cazul particular al profesorului universitar, se impune cerinţa, prima în ierarhia acestui statut,  de a spune ceva particular, prin forţe intelectuale proprii, nu de împrumut, pe un subiect „al tău”, căt de mic, din oceanul  dezmărginit al ştiinţei.

Relaţia didactică este una de autoritate deontică şi epistemică, dar nu şi de potenţial aşezat tot ierarhic. Relaţional-instituţional, prin experienţă,  competenţe şi cunoştinţe ai atuuri faţă de cei cu care eşti în interacţiune de formare-educare. Ca potenţial aptitudinal, însă, unii  te pot surclasa. Este foarte normal şi, personal, cred că întâlnirea cu excelenţa este partea de aur a profesiei noastre. De regulă, acestea sunt situaţii în care primeşti cu mult mai mult decât oferi. Mă pot considera o norocoasă că, în cei aproape treizeci de ani de experienţă universitară, nu am ratat acest gen de şanse, fie că a fost vorba de studenţi psihologi, dar şi matematicieni, fizicieni, chimişti, biologi, geografi, pictori, muzicieni etc.  În aceste situaţii, ei sunt cei ce te îmbogăţesc şi formula, un pic suficientă „Mi-a fost student” – din păcate, prea frecvent şi cu uşurinţă rostită – perverteşte realitatea: „Am avut şansa de a-i fi fost profesor”.

Sunt categoric un cadru didactic paidotrop (centrat pe cel care învaţă, nu pe materia de studiu – logotropul), interesat de a folosi conţinuturile disciplinelor mele pentru a facilita studenţilor, prin studiu şi efort propriu, recitirea realităţii cu ochi de specialist. Mă interesează mai mult  motivarea şi exersarea independenţei lor cognitive de viitori specialişti, decât  memorarea unor conţinuturi stufoase. De altfel, de ani buni, dau examenele cu cursurile şi bibliografia pe bancă şi este o experienţă pe care nu foarte mulţi o trec din prima.

La ce să mediteze cineva care a venit la facultate să-şi caute vocaţia? Multe dezamăgiri, dureri, frustrări, nelinişti, neîmpliniri etc. îşi pot avea originea în opţiuni prost făcute, de pe poziţia a ceea ce  credem că suntem (plusând sau devalorizând) şi nu a ceea ce realmente putem, ştim, vrem.  Prea multă energie investim în aparenţe. Să cosmetizăm ceea ce nu suntem, în loc să dezvoltăm ce avem. Acest aspect are şi un corelat atitudinal. Dacă am venit la facultate sperând şi aşteptând că cineva – instituţia, decanul, profesorii etc. – să mă transforme în specialist, mai bine fac un duş rece ca să mă trezesc. Instituţia academică este cadrul în care interesat, tenace, „furând” modele şi, mai ales, competenţe procedurale – ce şi cum fac oamenii valoroşi cu ceea ce ştiu,  mă autoformez prin efort propriu, sistematic, creativ şi, dacă se poate, doar dacă se poate, plăcut.   Nu aşteptarea şi ceilalţi vor fi motorul devenirii mele. Voi fi atât cât sunt dispus să investesc în mine: încredere, responsabilitate, minte, căutare, curiozitatea şi bucuria de a face. Niciodată nu-i târziu să fii cinstit cu tine, să-ţi acorzi timp de autobservare şi analiză, să faci o piruietă elegantă de la ceea ce te iluzionezi că eşti la ceea merită cu adevărat să fii. Pentru aceasta, Universitatea Cuza  oferă cu mult mai mult decât ţi se pare la prima, a doua, a treia etc. vedere şi merită să descoperi asta. Universitatea Cuza este încă o seră, nu o junglă, şi, în mod sigur, poţi să profiţi de o asemenea oportunitate. Drum bun!

  comentariu, didactic, facultate, opinie, pedagog, pedagogie, profesor, student, vocatie