Ce e dragostea? Ce chipuri poate cunoaște ? Arbitrariul acestor răspunsuri este unul cert: fiecare persoană are alte răspunsuri, niciunul nu poate fi contrazis.

Mai mult, raportând dragostea la ideea de căsătorie și conjugând-o prin prisma filosofică, am putea crede că din timpuri străvechi dragostea a adus oamenii împreună. Acea dragoste absolută, onestă, asumată pâna la capăt. Dar s-a pus, oare, problema așa dintotdeauna?

Despre “feluritele iubiri” și despre viziunea anticilor despre iubire, ne-a dezvăluit câteva lucruri prof.univ.dr. Anton Adămuț, prodecan al Facultății de Filosofie și Stiinte Social-Politice.

Iubirea adevarată este caracaterizată de incapacitatea de a fi ințeleasă. Nu există o logică pentru faptul de a iubi, drept pentru care experiența iubirii „nu poate fi comunicată”.

„Experienţa urii este comunicabilă, la fel aceea a respectului, nu însă şi a iubirii! Când iubesc nu caut să înţeleg nu pentru că nu vreau ci pentru că nu pot. E ca şi cum aş vrea să înţeleg minunea!”, afirmă Anton Adămuț.

Kant sprijină această viziune, punctând că „datoria de a iubi este o absurditate”; dragostea neputând avea ca izvor voința.

 Dragostea, in viziunea anticilor

Grecii au, în vocabularul lor, patru termeni diferiți pentru a denumi diversele ipostaze ale iubirii. Astfel, vorbind despre iubire, ei se pot referi la iubirea parentală, la cea ospitalieră, la iubirea dintre prieteni și, în fine, la iubirea erotică.

Abordările filosofilor antici privind sentimentul de iubire sunt diferite.

Socrate considera că „posedă o singură știință: aceea a iubirii”. Acesta se referea, vorbind despre iubire, la dragostea pentru filosofie, la înclinația tinerilor către „adevăr și virtute” și nu la dragostea carnală, pe care o respingea, considerând-o un păcat.

Platon era de părere că dragostea, în interiorul căsătoriei, nu poate purta numele de „eros”. El îmbrățișa ideea comună a societății grecești, aceea că femeia trebuie să se achite de datoriile casnice, care îi revin și sa procreeze, „pentru familie și Stat”.

Aristotel era, pe de altă parte, mai degrabă un filosof al prieteniei, decât al iubirii. La Aristotel, „prietenia se ataşează virtuţii, iubirea frumuseţii, iubirea este o calitate, da!, numai că una accidentală.”, specifică Anton Adămuț.

Grecii și căsătoria

Însumând concepțiile de mai sus, a spune că  „grecul clasic nu este tocmai un cavaler” nu ar putea fi considerată o afirmație lipsită de temei.

„Un Romeo antic este imposibil”, mai spune Adămuț, căci căsătoria e o temă nu tocmai agreată, ci mai degrabă „reprimată în cultura greacă”. Există acea preocupare permanentă de a a proteja grecii de „un exces al intruziunii domesticului în spaţiul public”.

Surprinzător poate pentru mulți dintre noi, grecii disprețuiau întru totul femeia și nu considerau că ea ar putea face obiectul vreunei pasiuni: „Orice bărbat care se înjosea iubind cu pasiune o femeie se «deviriliza», atrăgând asupra lui dispreţul”.  Această atitudine a grecului antic față de iubire și căsătorie nu ar trebui, pusă pe seama unei doze consistente de misoginism, ci mai degrabă pe seama tradiției, se pare.

În Grecia Antică, se făcea o delimitare precisă între sfera publică și sfera privată, fiecare dintre sexe știindu-și bine rolul în cadrul societății sau familiei.

În sfera publică, bărbatul era suveran. Pe de altă parte, „ sfera privată are ca principiu diferenţa bărbat-femeie”, căsătoria fiind „o cooperare de lucruri”, și nu o „competiție de idei”.  Deci, căsătoria nu se întemeia pe baza asemănărilor în cuplu, ci pe baza deosebirilor fundamentale dintre bărbat si femeie. Este, dacă putem spune astfel, o punere în scenă inedită a binecunoscutei expresii „extremele se atrag”.

Astfel, ca într-o schemă compensatorie, dacă în viața publică supremația și exclusivitatea bărbatului este recunoscută și imposibil de combătut, în ceea ce privește domesticul, „femeii îi aparţine totul din perspectiva administrării”, deși „bărbatul putea exercita un soi de supracontrol”.

Observăm, așadar, că uniunea dintre bărbat și femeie nu s-a exprimat mereu în termenii de acum. Greu de crezut astăzi că iubirea nu și-a trăit gloria de când lumea și pământul, în rândul celor mai nobile și râvnite sentimente, nu-i așa?

  anton adamut, dragoste, ffssp, filosofie, uaic