Ovidiu Gavrilovici este conf.univ.dr. la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, autor al lucrării „Management Educaţional”

Pentru a ajunge în Top500 o universitate trebuie să îşi propună o direcţie care  ar include, la un moment dat, şi această recunoaştere. Strategia universităţii, misiunea şi viziunea acesteia ar ţinti către excelenţă la  nivel internaţional. Criteriile celor câteva mecanisme de ranking internaţional al universităţilor conţin multe elemente care pun accent pe  cercetare, recunoaşterea valorii în inovaţie şi creaţie ştiinţifică –  dincolo de premii Nobel, gradul în care productivitatea ştiinţifică reverberează în ştiinţa mondială prin factori de impact, etc. O universitate  care ar dori să fie recunoscută în rândul celor mai bune 500 de pe planetă  va trebui să între în corul productivităţii ştiinţifice şi să profesionalizeze această poziţionare prin strategii de recrutare, stimulare şi menţinere a celor mai productivi cercetători şi a marilor profesori  creatori de talente universitare şi de cercetare, a antreprenorilor economiei cunoaşterii.

Universităţile din România pot să ajungă, la un moment dat, în TOP500 dacă  sunt, evident, în topul universităţilor româneşti. Acelea care sunt acolo, recunoscute în lume, atrag studenţi internaţionali şi îşi asigură contracte  de cercetare cu marile firme ale lumii, pe lângă contracte guvernamentale importante. Multe din universitățile de top aduc contribuţii majore comunităţii şi regiunii din care fac parte, fiind embleme identitare nu doar  la acel nivel, ci şi la nivel naţional şi evident, cu renumele internaţional validat, în timp.

În fine, întrebarea la care se doreşte răspuns tinde să fie aroganţa naivă  sau chiar absurdă: universităţile din România, în bloc, nu vor „ajunge” în  TOP500! Nu se „ajunge” acolo ca la un „punct terminus”. Este un efort  marcant, un angajament fără precedent, o voinţă instituţională şi chiar mai presus decât instituţională, inter-instituţională, pentru a promova între cei mai buni. Topul este o ţintă pentru care traiectoriile de carieră instituţională se cer adaptate individualizat. De asemenea, se pune oricând problemă intervalului de timp şi problemă costurilor reale ale unei astfel de poziţionări. O universitate de TOP500 arată foarte diferit – intensitate, cultură, procese, … – prin urmare, acea universitate va fi destul, dacă nu  chiar foarte diferită de ceea ce este acum. Identitatea instituţională de  top are parametri care în prezent sunt greu de imaginat, dar care au  rădăcini  întruchipări, ici-colo,  peisajul . În fine, o universitate de top este acolo ca exponent al unui sistem  societal din care se desprind, ca un apex al excelenţei, climatul concurenţial şi orientarea pe rezultate a finanţărilor şi resurselor, o atitudine suportivă pentru antreprenoriat din partea tuturor  stakeholderi-lor (în special cei ce ţin de organismele centrale ministeriale), şi însănătoşirea grabnică a economiei, sunt deopotrivă  elemente care se interconectează permisiv pentru a potenţa acţiunile de  excelență a unei universităţi româneşti. O universitate în TOP500 este  aşadar şi o recunoaştere a priorităţii acordate educaţiei şi producţiei de  cunoaştere dintr-o ţară. Responsabilitatea existenţei sau inexistenţei  vreunei universităţi româneşti între cei 500 se împarte aşadar pe mulţi  umeri, nu doar cei ai unor conducători (vremelnici) ai unei instituţii de  învăţământ superior.

Nu în ultimul rând, să ne întrebăm ce fel de studenţi ar avea o universitate  din România de TOP500? Ce fel de absolvenţi? Unde ar lucra ei? Ce conexiuni  s-ar naşte între instituţia formatoare şi de cercetare şi actorii economici, sociali şi culturali din jur? Aşa ar putea universitățile din România să intre în TOP500: angajând viziuni dezirabile ale multora din cei implicaţi în trasformările actuale din România, propunând un spaţiu fertil exprimării,  al documentării sistematice, şi al sărbătoririi fiecărei reuşite, recunoscând cu verticalitate valorile cu care intră în contact şi care se  produc, neîncetat.

Când se ajunge la acest lucru, nu mai contează „ţelul” TOP500 ci doar drumul  pe care, angajat şi profesionist, călătoreşte universitatea respectivă în  „reţeaua” de relaţii productive pe care le întreţine.

[divider]
Citiţi şi alte articole din tema lunii mai:

  clasificare universitati, criterii evaluare universitati, excelenta, ierahizare universitati